In patul de suferință nu există discriminare.

La un moment dat în viețile noastre fiecare din noi vom avea de trecut prin durere și suferință într-un anumit fel sau altul. Când durerea este atât de insuportabilă încât singura rugăciune care iese de pe buzele noastre consistă în “Ajută-mă, Doamne!” nu puneți accentul pe faptul că rugăciunea nu este lungă sau bogată în terminologie teologică. În acele momente ajutorul pe care îl primim este Dumnezeu însuși în persoana Duhului Sfânt. Această prezență poate fi experimentată printr-o persoană în particular, fel de gândire plin de speranță, puterea de a lupta sau printr-o carte scrisă cu intenția de a încuraja. Pentru mine acea carte a fost și este “Suffering” sau “A Suferi” de Paul David Tripp (nu știu dacă este tradusă din limba engleză în limba română încă). Dar sunt diferite căi prin care Dunhul Sfant își arată prezența și dragostea față de noi. În următoarele rânduri ve-ți afla un exemplu din propria mea experiență în timpul unor astfel de momente insuportabil de dureroase pe perioada anului 2015.

Citat din viitorul meu roman, care va fi gata în doi ani, sper:)

“Întinsă în pat zi și noapte se pare că-i noua mea existență în ultima vreme, o activitate acceptată ​​fără strop de plăcere și direct corelată cu misterul bolii acesteia așa de insuportabile. Nu mi-am imaginat veac că o mușcătură de căpușe poate duce la moarte. Văd în ochii doctorilor acest diagnostic- moarte, sub formă de “e prea avansat” “e prea complicat”- dar nu-l acept. Eu am altcineva de partea mea, îl am pe Dumnezeu și numai El va avea ultimul cuvânt în această boală. Dar durere aduce cu ea de multe ori o anumită cantitate de frică. La un moment dat intesitatea suferinței a atins un nivel mult prea sever ca să-l pot îndura singură și cu fața spălată în lacrimi am șoptit “Doamne ajută-mă.” Privind cu ochii sufletului, am văzut cum patul meu sa mărit continuu ocupat dintr-o dată de milioane și milioane de oameni bolnavi atât fizic cât și emotional (există o conecție directă între cele două în majoritatea cazurilor) care la rândul lor cu fețele scăldate în lacrimi se confruntau cu suferința. Oameni de toate vârstele, din toate națiunile, ambele sexe și cu forme extrem de diferite de credință. Duhul Sfânt întruchipat într-o femeie, o prezență maternă, cu lacrimi în ochi era alături de mine ștergându-mi ușor fruntea, și cu fiecare mângăiere ameliorându-mi durerea la un nivel suportabil. Îi eram extrem de recunoscătoare și nu simțeam pic de frustrare, nu ceream răspunsuri, nu puneam întrebări, pentru că am înțeles pe loc că deși procesul suferinței este extrem de dureros nu treceam singură prin el. Am văzut cât de mult o durea văzându-mă, văzându-ne, în așa dureri și câtă grijă avea de noi prin prezența ei constantă. Zi și noaptea era lângă mine. Zi și noapte. Nu eram singură în suferință, exact cum Psalmul 23 zice.

Nu trebuia să-mi spună nimic pentru a-i  înțelege emoția față de noi și orice încurajare din partea ei venea fără să-și miște buzele. În ochii ei, am văzut cum plângea pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine și pe patul de suferință nu exista nici o discriminare. Era la fel de devastată pentru fiecare în particular și inima ei era rănită iar fața-i împovărată de suferința noastră colectivă, o emoție pe care o simțeam mult mai profund decât am înțeles-o vreodată. Tăcută, loială și mereu prezentă de partea suferinței și a durerii, ea ședea și ne ștergea încet durerile și îndoielile.

Nu mai aveam nici o putere să-mi termin rugăciunea fragmentată pe care am început-o, dar privindu-mă adânc în ochi a terminat-o ea în locul meu, o rugăciune rostită cu o intensitate pătrunsă într-o adâncime străină mie fără să-și miște buzele. Dar am auzit-o. Nu înțelegeam limba ei diferită, plină de culori și sunete plăcute, fenomen străin omului. Dar am înțeles imediat că aceasta era limba Trinității și o auzeam doar din afară, dar  exista o profunzime interioară pe care nu puteam să o aud sau să o văd, doar știam că există. Limbajul era destinat lor în numele și dreptul nostru, a copiiilor lor, care la un moment dat au ales să se despartă ei între ei conduși de frică și de ură. Alegerea noastră, nu a lor. Un set de lanțuri numite “voință umană” era înfășurat în jurul încheieturilor mâinilor ei. Fiecare act de ură împotriva celuilalt a adus mai multe lacrimi și durere în patul suferinței care a început să stârnească un nou val de durere care ne-a afectat pe toți și pe ea. M-am uitat în ochii ei, dar nu ne ura pentru că o răneam. Ne iubea. Pentru că noi eram copii ei.”

Am simțit nevoia de a adăuga acest fragment acum înainte de a termina cartea, pentru că unii dintre noi avem nevoie de incurajare azi.

Doamne îți mulțumesc de dragostea ta față de noi:)

Amin.

There is no discrimination, in suffering

At one point in our lives, we’ll experience pain in some form. When the pain is so unbearable that the only prayer coming out of our lips is “Help me, God!” don’t stress over the fact that it’s not lengthy or theologically rich. In those moments the very help we receive is God himself in the person of the Holy Spirit. This presence can be through a particular person, thought of hope or strength, a book someone was inspired to write just so you can find courage through reading it, etc.  Here’s one of my own experience during one of such unbearable painful moments in the past.

Quote from my future novel.

“Laying in bed was the new activity I reluctantly had to accept, chained down by the mystery of unbearable pain. This pain brought along a certain amount of fear at times. But then there was a level of pain I’ve achieved where nothing but silence reigned, no questions, no reasoning, no fear, only silence. It’s in this horizontal position with a face washed by tears that I saw my bed expend quickly suddenly holding millions upon millions of broken diseased infested (physically or emotionally) humans. Their faces also washed in tears, millions upon millions of tears. People of all ages, from every nation, both genders and from all sorts of belief backgrounds. Holy Ghost in the shape of motherly presents sat, tears in her eyes, next to me ever so gently wiping my brow. I found temporary relief every time she did that and I was very grateful. I was not mad, angry, demanding answers or asking questions, because I saw how much God cared for me and her presence by my side day and night was constant. I don’t feel alone. She didn’t have to say one word for I understood every emotion or thought she exchanged with me. In her eyes, I saw how she mourned every single one of us, not just me, and on the bed of suffering, there wasn’t discrimination. It was equally devastating for her to see our suffering. Her heart was wounded and her face was burdened by our collective suffering, an emotion she felt far deeper than we’ll ever understand. Silent, loyal and everpresent by the side of suffering and pain she sat and wiped our sorrows softly.

I had no strength to finish a fragmented prayer I began, but she did it for me by looking deeply into my soul through my eyes and uttering the most intense pleading prayer without as much as parting her lips. But I could hear it. I didn’t understand the strange language full of color and sounds no human being will ever understand or utter. But I knew this was Trinity’s language and I only heard it from the outside, but there was an inner depth I could not hear or see but somehow know it was there. The language was meant for them that much I understand, on behalf of us, their children, whom at one point or another chose to divide among themselves driven by fear and hate. Our choice. Not theirs. A set of chains called “human will” were wrapped around her hands. Every hateful act against one another added more tears and pain to the bed of suffering which began to groan with a fresh wave of pain affecting all of us and her. I looked into her eyes but she didn’t hate us for hurting her. She loved us. Because we were her children.”

I felt the need to add this fragment now before the book is being done (maybe in a couple of years), because some of us may need to read this today.

God Bless:)