La majoratul lui Alin Lavric, fratele lui Simona, verisoara mea.
Continui seria: Amintiri din Copilarie cu raspunsul lui Simona la blogul de ieri:
“Funny enough,eu as fi dat orice sa traiesc in familia ta :))),mama imi povesteste ca ducea uneori mancarea la voi unde eu o mancam fara mofturi alaturi de voi. Amintirile mele cele mai frumoase sunt de la tine de acasa, jucandu-ma si ingrijind de fratii mai mici. Ne-am bucurat de o copilarie unica, amintiri pe care nu le vom uita si vremuri care nu se mai intorc!Te imbratisez”
Asa este. Amintiri pe care nu le v-om uita. Dar ce amintiri avem noi cu Dumnezeu, Isus si Duhul Sfant? Numai asa putem birui depresia, descurajarea si frica, amintindu-ne ce a facut Dumenzeu in vietile noastre personale, si eu una, nu am de ce sa ma plang. Exact ca amintirile vietii mele cu Simona, de exemplu, amintiri extrem de pretioase, la fel am amintiri cu Dumnezeu, extrem de pretioase care imi dau putere, curaj, imi pune zambet in suflet, si in gandire ori de cate ori descurajarea vine. Ca de exemplu: incurajarea care am primit-o cand m-am simtit extrem de singura, dupa cateva luni in America, singuratate care e greu de explicat celui care nu a trecut prin asa ceva. Dar, intr-o zi, cand eram la piata din Seattle, printre aglomeratia care era atunci la piata, o femeie scunda, tunsa baieteste, pitica, bruneta, si subtirica- daca stau bine sa ma gandesc o dublura a mea cand eram mica- odata in dreptul meu, mi-a spus clar :”Ai o fata de inger.” Atat eu cat si Chet am ramas inmarmuriti si ne-am intors imediat sa-i multumim dar femeia disparu-se. Ne-am imbrancit printre oameni, Chet fiind inalt a putut sa caute peste capetele din jur, dar pur si simplu femeia disparuse in cateva secunde fara urma. Am stiut imediat ca Dumnezeu mi-a trimis o incurajare in trup de om, o femeie de data asta, si am inceput sa plang de bucurie, pentru ca Dumnezeu mi-a adus aminte de un lucru important: chiar dace eram departe de tara, de familie, de prieteni si de cultura, nu eram de fel departe de Dumenzeu. Si acest fapt mi-a dat puterea de a continua ceea ce cu ajutorul lui Dumnezeu incepuse-mi: adica o viata cu noul meu sot, Chet, intr-o tara straina. De atunci au trecut 30 de ani, dar si acuma vad detaliile acelui inger in trup de om, care a fost trimis de Dumnezeu pentru a incuraja copilul lui:)
Ce amintiri aveti voi cu Dumnezeu? Cum va ajutat El? Cand puterea memoriilor noastra este invadata de binecuvantarile create de Dumnezeu in viata noastra, atunci simtamantul nostru va fi plin de pace si implinire.
In fotografie: Simona, verisoara mea cu un prieten
Am crescut in Romania, orasul Hunedoara, desi nu m-am nascut acolo. Odata cu sosirea adolescentei, parintii m-au lasat- un pic- sa merg in vizite la anumite persoane.
Una din cele mai frumoase amintiri care le am, au fost vizitele mele la verisoara mea acasa, Simona Lavric:) Imi placea sa merg la ea acasa pentru ca avea bomboane, ciocolata, si in general mancare buna si asa ma bucuram si eu un pic de dulciuri, desi nu am avut patima dulciurilor pana nu am dat de menopauza, acum 10 ani:) Revin: Numai ce venisem de la tara, de la Ibanesti, unde am petrecut cateva saptamani cu strabunica mea si am baut lapte proaspat direct dupa ce vaca a fost mulsa, sau la tanti Ticuta am mancat/baut lapte batut cu cozonac cu mac. Simona, mi-a oferit un pahar de lapte, lapte de oras, si in cateva minute am invatat cat de neplacuta e intoleranta la lapte sau produse lactate. De atunci intoleranta a ramas pana in ziua de azi.
Imi aduc aminte Simona, (sa nu fie confundata Simona Lavric cu Simona Anitei, matusa mea:) o cutie plina cu bomboane in vitrina si nu puteam sa cred ca nu era goala cutia. La noi acasa ar fi fost golita in cateva secunde. Conversatiile noastre, desi nu mi le aduc aminte, poate Simona si le aduce aminte, erau frumoase, pentru ca emotiile care au ramas in urma de bucurie cand eram impreuna palpiteaza in sufletul meu si-n ziua de azi:) Dar cel mai mult am indragit balconul ei. Pe vremea aia- in anii tarzii ai 1980- balconul ei era inchis (numai cei cu bani isi permiteau asa ceva), si avea multe plante si flori pe pervaz si in general in balcon dar era un pat fain unde stateam si citeam impreuna, sau desenam, sau stateam la taifas:) Eu, fiind cea mai mare la 12 frati si surori nu aveam conditiile care le avea Simona, ea avand numai un frate mai mare, Alin. Parintii ei, tanti Ghiinuta si nea Ionel, lucrau amandoi, si conditiile pe vremea aia in timpul comunismului, erau mult mai bune la ea acasa, fapt care ma facea sa doresc sa petrec mai mult timp acolo. Dar fiind cea mai mare, si mama avand nevoie de ajutorul meu, acele momente de relaxare au fost rare dar indragite la maxim.
Imi aduc aminte cu drag de balconul Simonei, inchis, unde m-am simtit pentru cateva momente in viata mea in siguranta, relaxata si libera sa citesc cat am dorit de mult. Ii multumesc lui Dumnezeu ori de cate ori imi aduc aminte de aceste momente frumoase, ii multumesc ca am avut parte de ele, si imi dau seama tot mai mult cat de importanti sunt oamenii din jurul nostru.
Va doresc o zi binecuvantata si stiu ca si voi aveti asemenea momente faine din copilarie sau adolescenta pe care le indragiti. Apreciati-le, aprecia-ti oamneii din jurul si mediul vostru ca Dumenzeu ia pus in viata voastra cu intentie:)
I believe the most essential thing in life is a relationship with the Trinity: God, Jesus, and the Holy Ghost. It’s an odd concept for some, but it works for me. Nowadays, the church, or the Bride of Christ, is a little lost. She’s often been manipulated and wounded. But back to the Trinity.
It’s kept you and me alive this long, and if your life is not what you expected it to be, pay attention to your fears, for those are most likely the enemies of your big dreams. Your fears, my fears, are most likely keeping us from our potential and destiny and keeping us at the back of the line if we let it. One of my fears is writing blogs, exposing myself and my failures. Most of the time, I feel like a coward because it’s easy to sit down and write a blog, but it’s more challenging to be out in public and get things done. Before posting a blog, I ask myself: What can I add to help you? So, it’s not Jesus that keeps me from reaching out; it’s fear. But what’s the worst that could happen from reaching out? I fail? You fail? That’s temporary. We get up.
I get up, glad that another wrong route toward my destiny got eliminated. You do the same. Not repeating a failed attempt is a success, so we must move in a new direction and try again. That’s perseverance. Never getting up and crying, accepting the ground you’re on as your limitation, that’s giving up. To be a failure is to give up, but since you and I are up and about our day, it tells me we’re not giving up. Some days, we may be a little slow in our progress, but that’s not giving up. Keep going and look up at the sky more often, for I believe we’ve memorized the ground by now. Looking up gives us a different perspective.
So, in conclusion, the most essential thing in our mental health is a good relationship with the Trinity, in whatever form you connect with it.
Cred că cel mai esențial lucru în viață este relația noastră cu Treimea: Dumnezeu, Isus și Duhul Sfânt. Este un concept ciudat pentru unii, dar funcționează pentru mine. În zilele noastre, Biserica, sau Mireasa lui Hristos, este un pic rătăcită. Ea este adesea manipulată și rănită. Dar să revenim la Treime.
Aceasta, adică Treimea- ne-a ținut pe mine și pe tine în viață până acum, iar dacă viața ta nu este așa cum ai anticipat, acordă atenție temerilor tale, pentru că ele sunt dușmanii viselor tale. Temerile tale, temerile mele, cel mai probabil ne țin departe de potențialul și destinul nostru și ne țin în spate dacă le permitem. Una dintre temerile mele este să scriu bloguri, să-mi expun eșecurile și slăbiciunile. De cele mai multe ori, mă simt ca un laș pentru că este ușor să stai jos și să scrii un blog, dar este mai dificil să fii în public și să mergi sa ajuți pe alții. Înainte de a posta un blog, mă întreb: Ce pot adăuga pentru a te ajuta? Deci, nu Isus mă împiedică să ies în față; ci frica. Dar care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă m-aș expune? Eșuare? Toți eșuăm? E temporar. Ne putem ridica înapoi. Mă ridic, bucuroasă că un alt drum greșit spre destinul meu a fost eliminat. Tu poți face la fel. A nu repeta o încercare eșuată este un succes, deci trebuie să mergem într-o direcție nouă și să încercăm din nou. Aceasta este perseverența. A nu te ridica niciodată și a plânge, acceptând pământul pe care te afli ca limita ta, acesta este abandonul. A fi un eșec înseamnă a renunța, dar pentru că tu și eu suntem în picioare și ne desfășurăm ziua, asta îmi spune că nu renunțăm, ci mai degrabă luptăm împreună. Uneori, progresul e încet, dar asta nu înseamnă că renunțăm. Continuăm să mergem înainte și să privim mai des spre cer, pentru că am memorat destul de mult pământul. Uitându-ne în sus ne oferă o perspectivă diferită.
Așadar, în concluzie, cel mai esențial lucru pentru sănătatea noastră generală este o relație bună cu Treimea, în orice formă ne conectăm cu ea.
I’ve missed you guys! I’m doing something new, giving you the platform! I’ll start with the series “The Bride of Christ Breaking Free” and the raw truth of our battles in this world, no sugar coating necessary:) It’s tough out there, Christian or not.
Part 1– “The Rushed Testimony” by Anonymous, age range, 20-30’s.
“As a culture, I’ve noticed that we obsess over testimony a little too much, meaning that when something terrible happens to us, whether it is self-inflicted or devil-inflicted, we’re so quick to justify the means and try to get healing and absolution, so that we can have a testimony to share with people. We rush to get there, but we don’t fully heal. We don’t fully understand what happened; we just go and tell the masses what happened. And it’s like–hurry up and heal so we can preach about it! Somewhere down the line, this has morphed into a form of self-righteousness. Not all believers do this, but enough to damage the perception of Christ’s nature to believers and non-believers.
We preach and share testimonies: seasons of struggle and trauma for glory, but the glory isn’t focused on Christ; it’s focused on us. Look what I went through; woe is me, but look how strong I am. But praise God, thank the Lord for His mercy.
This isn’t to say we deserve credit for our effort in perseverance, for Christ does want us to be proud of ourselves when transformative work is accomplished, but He must stay at the center.
The majority of the time, due to our ego and negligence to face insecurity and offense, we put ourselves in traumatic situations that the devil doesn’t even need to partake in. We do all the work already, then we shake our fists at the sky, angry that God doesn’t deliver us, yet we’re the ones holding the gun to our heads. Then, a half-conceptualized and pieced-together testimony is thrown around, and we subconsciously expect praise for our sufferings to be validated and valued by other people. Because of this subtly dangerous mentality, we, as a modern church community, have weaponized trauma and sought out self-righteous suffering hidden under the name of the Father, the Son, and the Holy Spirit.
Years ago, I felt as if my rehab journey was rushed so that my struggle with addiction could be a testimony to anyone who was bothered to listen. It was all about: “You’ll help so many people with your testimony once you’ve completed the therapy,” and this and that. I remember my family would tell other people about what I was going through, and this changed the way those people saw me. I was perceived differently. Silently judged. Feared. Maybe questionable. How does a believer of Christ become a…drug addict?
I went to rehab for an addiction that I chose to cope with, for cruel things that were said and done to me that I didn’t deserve. But yet, the conversation only shifted to my testimony’s potential success–from the church’s perspective. A testimony that didn’t exist at that moment but was expected and demanded. To be honest with you? That testimony shouldn’t exist at all. There are battles we can avoid–stories and lessons that don’t need to be created. We’ve twisted brokenness into bragging rights and testimonies into torture.”
Context: Young Bride of Christ struggling with life, multiple suicide attempts as a result of a toxic mother, an enabling father, and unfulfilled, empty church teachings. Blame was put upon this young Bride of Christ to be demon-possessed. Further, blame was spit in hate over the years regarding just about everything. As a result, this Bride of Christ walked away from Christ and lingered in the valley of shadows for some years until it found its way back to Christ. The return is strong, the healing is confirmed, the joy is present, and the reunion is celebrated. However, the old ways of church culture are not what did this.
My input: (even if not needed). Please think how many times you cursed and cussed the enemy that caused you harm, out loud or otherwise. It hasn’t been all “Praise the Lord,” kumbaya; I got this. I’m sure there have been a few #$%&% and *^^%# words and attitudes embedded in that testimony because we’re imperfect humans. Letting go must start somewhere, and realizing you’re not alone in the muck and the downright filthy pits of darkness is where we begin. God starts a relationship with you between your snotty and salty teary meltdowns. Yes, we all mess up; we’re all imperfect versions of humanity, so stop photoshopping your testimony for the sake of a higher rate of approval. I’m sure homeless people can teach us more than most preachers who’ve never had to eat out of a garbage can. Most of us have never truly felt discarded, mocked, ignored, trashed, and invisible. As the Bride of Christ, we should be real with each other, even if we don’t like it. Truth is better.
God Bless:)
Romanian
M-ia fost dor de voi! Încep ceva nou, vă dau vouă platforma! Încep cu seria ‘Mireasa lui Hristos eliberată‘ și adevărul crud al luptelor noastre în această lume, din perspectiva voastră:) E grea viața, fie că ești creștin sau nu.
Partea 1 – ‘Mărturia grăbită‘ de Anonim, vârsta 20-30 de ani.”
“Ca și cultură, am observat că ne obsedăm prea mult cu mărturiile, adică atunci când ni se întâmplă ceva teribil, fie că este auto-infligat sau provocat de diavol, suntem atât de grăbiți să justificăm mijloacele și să căutăm vindecare și absolvire, astfel încât să avem o mărturie de împărtășit cu oamenii. Ne grăbim să ajungem acolo, dar nu ne vindecăm complet. Nu înțelegem pe deplin ce s-a întâmplat și pur și simplu mergem să spunem maselor ce s-a întâmplat. Și este ca și cum—grabă să ne vindecăm ca să putem predica despre asta! Undeva pe parcurs, acest lucru s-a transformat într-o formă de dreptate proprie. Nu toți credincioșii fac asta, dar suficient de mulți pentru a afecta percepția naturii lui Cristos atât în rândul credincioșilor, cât și al necredincioșilor.
Predicăm și împărtășim mărturii: sezoane de luptă și traumă pentru slavă, dar slava nu este concentrată pe Cristos, este concentrată pe noi. Uitați prin ce am trecut, vai de mine, uitați cât de puternic sunt eu. Dar slavă lui Dumnezeu, mulțumire Domnului pentru mila Lui, e mail rară.
Aceasta nu înseamnă că nu merităm credit pentru efortul nostru în perseverență, pentru că Cristos vrea să fim mândri de noi înșine atunci când se realizează o lucrare transformatoare, dar El trebuie să rămână în centrul atenției.
De cele mai multe ori, din cauza ego-ului nostru, a neglijenței de a ne confrunta cu nesiguranța proprie și a ne ofensa, ne plasăm singuri în situații traumatizante în care diavolul nici măcar nu trebuie să participe. Facem deja toată munca, apoi ne aruncăm pumnii spre cer, furioși că Dumnezeu nu ne eliberează, totuși noi suntem cei care ținem pistolul la cap. Apoi, o mărturie în jumătate conceptualizată și asamblată este aruncată în jurul nostru și ne așteptăm subconștient ca suferințele noastre să fie validate și valorificate de către alte persoane. Din cauza acestei mentalități subtil periculoase, noi, ca comunitate a Bisericii moderne, am folosit traumele ca armă și căutăm suferința dreptății proprii ascunsă sub numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit.
Cu ani în urmă, am simțit că drumul meu de reabilitare a fost grăbit astfel încât lupta mea cu dependența să poată fi o mărturie pentru cei care au avut răbdare să asculte. Totul era despre: „Veți ajuta atât de multe persoane cu mărturia ta după ce vei termina terapia”. Îmi amintesc că familia mea spunea altor persoane prin ce treceam și asta a schimbat modul în care acele persoane mă percepeau. Eram văzut diferit. Judecat în tăcere. Frică. Poate contestat. Cum poate un credincios în Cristos să devină… dependent de droguri?
Am mers la dezintoxicare pentru o dependență pe care am ales-o ca mecanism de adaptare, pentru lucruri crude care mi-au fost spuse și făcute și pe care nu le-am meritat. Dar totuși, conversația s-a schimbat doar spre potențialul de succes al mărturiei mele—din perspectiva Bisericii. O mărturie care nu ar trebui să existe în acest moment, dar era așteptată, cerută. Să vă spun sincer? Acea mărturie nu ar trebui să existe deloc.
Există bătălii pe care le putem evita—povești și lecții care nu trebuie create. Am transformat ruina în drepturi de laudă și mărturii în tortură.”
Context: Tânăra Mireasă a lui Hristos luptând cu viața, cu mai multe încercări de sinucidere ca rezultat al unei mame toxice, a unui tată permisiv și a învățăturilor goale și nesatisfăcătoare ale bisericii. S-a pus vina pe această tânără Mireasă a lui Hristos că ar fi posedată de demoni. Mai mult, vina a fost scuipată în ură de-a lungul anilor în legătură cu aproape orice. Ca rezultat, această Mireasă a lui Hristos s-a îndepărtat de Hristos și a rătăcit în valea umbrelor timp de câțiva ani până când a găsit din nou drumul către Hristos. Întoarcerea este puternică, vindecarea este confirmată, bucuria este prezentă și reuniunea este sărbătorită. Cu toate acestea, vechile moduri ale culturii bisericești nu au fost cele care au făcut acest lucru.
Contribuția mea (chiar dacă nu este necesară). Gândește-te de câte ori l-ai blestemat pe dușmanul care ți-a cauzat suferință, fie în gând, fie cu voce tare. Nu a fost totul “Slavă Domnului.” Sunt sigură că au fost câteva cuvinte și atitudini obscene încorporate în acea mărturie pentru că suntem oameni imperfecți. Să renunți la egou trebuie să înceapă de undeva, și realizarea că nu ești singur în mocirla și întunericul murdar este locul unde începem. Dumnezeu începe o relație cu tine în timpul prăbușirilor tale lacrimogene și sărate. Da, greșim cu toții; suntem versiuni imperfecte ale umanității, deci nu mai retuși mărturia ta pentru a obține o mai mare aprobare. Sunt sigur că oamenii străzii ne pot învăța mai mult decât cei mai mari predicatori care nu au trebuit niciodată să mănânce dintr-un coș de gunoi. Majoritatea dintre noi nu am simțit cu adevărat că suntem aruncați la o parte, batjocoriți, ignorați, și invizibili, cum se simt vagabonzii străzilor. Ca Mireasa lui Hristos, ar trebui să fim sinceri unii cu alții, chiar dacă nu ne place. Adevărul este mai bun.
I’m doing something different! This platform is yours. Let us know what you’ve been through lately. What helped. What didn’t? How was the road to recovery? Or are you still walking it out? Can’t wait to hear from you! E-mail anything you want to say to mcknightcarmen@yahoo.com or go to my contact page. Can’t wait to see what you have to tell us:)
Journey 