My gratitude towards you explained.

I asked myself today: why the urge, lately, to write about people that made a positive impact in my life?

It’s not a sudden urge. I’ve had these emotions accompanied by fond memories deep within myself for a very long time but I never acted on them. It seems the deeper I care about a person the harder it is for me to express it. Is it a flaw? A weakness? An oddity? Or am I simply a normal human being. Upon reflection, I’ve gathered that is far easier for us humans to express anger, displeasure, and critic of others to their face (even easier behind their backs) than give them an honest compliment. And if any measure of a compliment holds an element of insincerity it shatters something within us, it shatters our trust, and without trust, a real friendship can’t exist.

Only when I became ill, and I myself received encouragements did I realize how valuable spoken support really is to a human mind, soul and spirit and I thought to myself: I may die soon and they’ll never know how much they mean to me! Unless I tell them.

So what was once buried deep within my heart is slowly but surely making its way to the surface. This may be a cheese way to express such gratitude and at times love, but what can I say? Progress and change enter the world one step at the time. The important aspect is that arrives sooner rather than later, right? So, don’t lose heart if your name hasn’t popped up on my blog just yet, it’s coming:)

God Bless:)

Familia Macovei


Cand ma gandesc la familia Macovei (unchi si matusa), automat ma gandesc la satul Ibanesti, la tanti Ticuta si la strabunica mea. Unele dintre cele mai fericite clipe ale vietii mele au fost petrecute la Ibanesti si la Botosani, in copilarie. In Romania, pe timp de vara copii de obicei sunt trimisi la tara, la bunici, si acolo petrec multe ore pe camp, la cules de mere, ajutand bunicii sau facandu-le necazuri. Si eu cad in ambele categorii, am si ajutat am facut si necazuri. Dar trebuie sa revin la povestea de azi. Pe tanti Marcela am intalnit-o ca domnisoara la Ibanesti (eu eram copila), si mai tarziu dupa ce sa casatorit cu unchiu Valer si sa mutat la Certej ne vizita des la Hunedoara unde am locuit in acea perioada. Chet a avut si el ocazia, in 1993 sa-i cunoasca si isi aduce aminte cu drag de acele momente.

Familia Macovei, pentru mine si pentru Chet vor ramane intotdeauna una dintre cele mai indragite familii si rude:) Energia positiva si simtul umorului traieste din plin in aceasta familie, dar si faptul ca sunt oameni muncitori si prietenosi:) Deabea astept, cand ajungem si noi pe viitor inapoi in Europa sa ne revedem:)

P.S. Am multe persoane care le indragesc foarte multe de care inca nu am scris un blog la adresa lor inca:) Va urma:)

Va doresc o zi minunata tuturor:)

Dani Macovei

My cuz, Dani, honored us with a nice visit last week. Coming all the way from Romania is not an easy task but he’s young and traveling is something he clearly loves to do. So this year I was twice blessed with family members coming over for a visit:) As I’m writing this blog Dani’s flying back to Romania and we miss him already:)

I first met him back in 1993, before leaving Romania, when he was only 8 months old. Second time while traveling in Europe with Meleah, my daughter, in 2009, and now was our third time:) We sure had a great time:)

Enjoy the small slideshow I’ve put together for you and if you’re far away from your family as well, focus on the good memories you have gathered in your heart over the course of your lifetime and look forward to future encounters.

I wish you a blessed day:)

Good morning:)


I shot and put this little video together yesterday for everyone to enjoy. Take a few deep breaths, for life, lives in the depth of a good, long and deep inhale/exhale. Meditate on life and don’t fear death who’s always hovering nearby, waiting.

When we take the time to notice life all around us, it’s impossible not to smile. Some of you may disagree with such a statement usually because you may have a tendency to focus on the shadows and not the sparks of life, shadows manifested in fear of what may happen, or what others will do or say, etc. I’m intimately familiar with such shadows, I too experienced them far too frequently in the past, but recently they have diminished in intensity quite a bit. The sparks of life are found in the morning sunshine or a drop of rain, the love shared in a hug, the knowledge that we’re not alone (even if we all need moments of solitude), the fact that God is personal (some of you disagree with this one and that’s fine, no worries), etc.

Such life sparks I had recently experienced in a parent moment (those with teenagers or those of you who had teenagers will know what I’m talking about) a few weeks back, the type of moment when at 2 am you stand by the door, arms crossed, waiting for your child to step through while going in your mind through all the disciplinary methods applicable for the situation in hand. Then a broad smile (which quickly I had to make it vanish as soon as the child made its presence) washed over my face as I thought:

“Carmen, like many parents before you and long after you’re gone you’re in the midsts of a fantastic moment, a moment that one day will become a memory, make it a good one. Because you’re still alive you get to care, love and discipline (teach) your child even in these types of moments. Walking through that door in a few seconds will be the human being you’ll leave behind once you’re gone who’ll make a good impact in this world. This temporary and momentary failure on his/her behalf does not determine the man/woman this child of mine will become. I get to experience fatigue and frustration because I care because I love because I’m a mother and I will never regret that.”

Taking a deep breath in with the smile still plastered all over my face and in my heart, I lived the moment at its full potential. I didn’t use to feel the same way before I nearly died. I took such moments and made them about me. But I wonder how many times God, in His love, had his arm folded, waiting by the door for us, loving us more because we were a product of BOTH failures and successes, neither diminishing our value and potential. We were loved because we were His/Hers. (God to me has a very feminine presence, unlike the traditional Christian teachings).

When my child walked in I showed that I cared, not that I was disappointed in who they were, I reinforced the house rules and tolled the child why (school the next morning, dangerous souls lurking in the night, soals that already made their own choices to hurt others, but ultimately the discipline came because we (Chet and I) loved the child). The child apologized because it saw love and the rest of the night I slept well knowing my child was safe in bed but mostly the child knew he/she was loved. And ultimately that’s what matters most of all in this world- the sparks of life-love.

God Bless you today:)

It’s been a while since we talked

D516A709-B2B0-4A0F-8052-D12A5AB364E9What a great summer this one was for us:) The apartment construction work is almost done. I had the most wonderful and unexpected visit for Easter from two of my brothers: Sergiu came from Germany and Flesh came from Romania. IMG_0666They took me completely by surprise:) We had a great time showing them Seattle, among other things and after they left and the weather warmed up, Chet and I spent many hours cycling on bike trails with my in-laws:) IMG_8327I also took lots of macro photos, a hobby of mine, and you can see one such photos at the very top (honey bee on a clover:)

I’m getting stronger every day. I have changed my Lyme tincture treatment to a new product and so far I think it helped me the most (or I’ve had lots of help from previous treatments and this one sort of sealed it). It’s a new product I found on Amazon called Holistic Tincture 7, made in Germany. It’s a 13 Herb tincture (Japanese Knotwood herbage, Teasel root, Cats Claw flower, Coriander herbage, Garlic, Hawthorn leave, Sarsaparilla root, Devil’s Claw root, Boneset leave, Astragalus root, Olive Leaves, Panax Ginseng root, Ginkgo leave) specifically design for those suffering from Lyme. Currently unavailable on Amazon as of today, but you can go directly on their website at to order. Heads up their info is in german (Amazon has an English version), and you need to take 20 drops three times a day for 6 months. One bottle lasts about 2.5 weeks. IMG_0265.jpeg

It really helped me so I hope it does the same for you:) (The cost is around $28 per bottle plus shipping $7).

This year we’ve celebrated our 26th Wedding anniversary:)B26CB92F-1A70-4DC3-9F93-62BD8A5CC31E

I’m grateful and I’m looking forward to the wonderful things to come in this life:) So keep on fighting for those ones not yet on the other side because there’s hope:)

Here are a few more pictures I like sharing with you:)

Have a blessed day and talk to you soon:)

It’s not that we’re dead, it’s that we barely feel alive.

This post is dedicated to one amazing young lady, you know who you are:)

The pain within is masked by how well we look on the outside. If only the world knew how much suffering is enveloped within each cell, each joint, each muscle and each neurological signal hidden in the matrix of our bodies. If only our friends knew how much we hoped to be part of what once was, if only the world would understand how loud they really are and how much that seems to bother us, suddenly. At one point we were part of the busy, loud and aggressive world but now we hide in suffering beds, feeling every surface of our tissues and wondering “what’s going on?” We’re silent about our suffering because, at times, we feel like we’re losing our minds, something truly terrifying. We can no longer comprehend what we’re reading and when you want to talk to us, we stare with a smile on our face trying to grasp the words that no longer make sense in our mind. Our bones hurt,  our identity and value hurt alongside as well.

We used to be normal. God, what happened?

These are the inner cries of those suffering from any autoimmune issues, such as Lyme disease, Chronic Lyme with multiple co-infections, Cancer, Fibromyalgia, Chronic fatigue syndrome, ME, Lupus, and many more. These are some of the unspoken words and emotions, fears and concerns lingering within.

But, on the other side of these emotions and fears (at one point in the past I felt them all and then some), stand those of us whom, with God’s help, are slowly coming out of such a dark road. We’re here to let you know that you’re not alone, not even close to it and THERE IS A LIGHT AT THE END OF THIS AWFUL TUNNEL. I’m starting to re-live my life, even better than before because I know now how valuable life truly is, how important people are but ultimately how important I also am. You are just as important:) I have boundaries, I keep toxicity at bay, I smile to the things I used to ignore and I ignore the things I should’ve deemed unimportant a long time ago.

Cheer on dear one, this too shall pass, and one day you’ll be back among your friends, most likely some new ones, and you’ll build new memories and you’ll laugh again full of life and most impotantly- full of health.

Thank you, God, for each day and God Bless:)

To the ride ahead and not behind I say “hello” with a smile on my face:)

In patul de suferință nu există discriminare.

La un moment dat în viețile noastre fiecare din noi vom avea de trecut prin durere și suferință într-un anumit fel sau altul. Când durerea este atât de insuportabilă încât singura rugăciune care iese de pe buzele noastre consistă în “Ajută-mă, Doamne!” nu puneți accentul pe faptul că rugăciunea nu este lungă sau bogată în terminologie teologică. În acele momente ajutorul pe care îl primim este Dumnezeu însuși în persoana Duhului Sfânt. Această prezență poate fi experimentată printr-o persoană în particular, fel de gândire plin de speranță, puterea de a lupta sau printr-o carte scrisă cu intenția de a încuraja. Pentru mine acea carte a fost și este “Suffering” sau “A Suferi” de Paul David Tripp (nu știu dacă este tradusă din limba engleză în limba română încă). Dar sunt diferite căi prin care Dunhul Sfant își arată prezența și dragostea față de noi. În următoarele rânduri ve-ți afla un exemplu din propria mea experiență în timpul unor astfel de momente insuportabil de dureroase pe perioada anului 2015.

Citat din viitorul meu roman, care va fi gata în doi ani, sper:)

“Întinsă în pat zi și noapte se pare că-i noua mea existență în ultima vreme, o activitate acceptată ​​fără strop de plăcere și direct corelată cu misterul bolii acesteia așa de insuportabile. Nu mi-am imaginat veac că o mușcătură de căpușe poate duce la moarte. Văd în ochii doctorilor acest diagnostic- moarte, sub formă de “e prea avansat” “e prea complicat”- dar nu-l acept. Eu am altcineva de partea mea, îl am pe Dumnezeu și numai El va avea ultimul cuvânt în această boală. Dar durere aduce cu ea de multe ori o anumită cantitate de frică. La un moment dat intesitatea suferinței a atins un nivel mult prea sever ca să-l pot îndura singură și cu fața spălată în lacrimi am șoptit “Doamne ajută-mă.” Privind cu ochii sufletului, am văzut cum patul meu sa mărit continuu ocupat dintr-o dată de milioane și milioane de oameni bolnavi atât fizic cât și emotional (există o conecție directă între cele două în majoritatea cazurilor) care la rândul lor cu fețele scăldate în lacrimi se confruntau cu suferința. Oameni de toate vârstele, din toate națiunile, ambele sexe și cu forme extrem de diferite de credință. Duhul Sfânt întruchipat într-o femeie, o prezență maternă, cu lacrimi în ochi era alături de mine ștergându-mi ușor fruntea, și cu fiecare mângăiere ameliorându-mi durerea la un nivel suportabil. Îi eram extrem de recunoscătoare și nu simțeam pic de frustrare, nu ceream răspunsuri, nu puneam întrebări, pentru că am înțeles pe loc că deși procesul suferinței este extrem de dureros nu treceam singură prin el. Am văzut cât de mult o durea văzându-mă, văzându-ne, în așa dureri și câtă grijă avea de noi prin prezența ei constantă. Zi și noaptea era lângă mine. Zi și noapte. Nu eram singură în suferință, exact cum Psalmul 23 zice.

Nu trebuia să-mi spună nimic pentru a-i  înțelege emoția față de noi și orice încurajare din partea ei venea fără să-și miște buzele. În ochii ei, am văzut cum plângea pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine și pe patul de suferință nu exista nici o discriminare. Era la fel de devastată pentru fiecare în particular și inima ei era rănită iar fața-i împovărată de suferința noastră colectivă, o emoție pe care o simțeam mult mai profund decât am înțeles-o vreodată. Tăcută, loială și mereu prezentă de partea suferinței și a durerii, ea ședea și ne ștergea încet durerile și îndoielile.

Nu mai aveam nici o putere să-mi termin rugăciunea fragmentată pe care am început-o, dar privindu-mă adânc în ochi a terminat-o ea în locul meu, o rugăciune rostită cu o intensitate pătrunsă într-o adâncime străină mie fără să-și miște buzele. Dar am auzit-o. Nu înțelegeam limba ei diferită, plină de culori și sunete plăcute, fenomen străin omului. Dar am înțeles imediat că aceasta era limba Trinității și o auzeam doar din afară, dar  exista o profunzime interioară pe care nu puteam să o aud sau să o văd, doar știam că există. Limbajul era destinat lor în numele și dreptul nostru, a copiiilor lor, care la un moment dat au ales să se despartă ei între ei conduși de frică și de ură. Alegerea noastră, nu a lor. Un set de lanțuri numite “voință umană” era înfășurat în jurul încheieturilor mâinilor ei. Fiecare act de ură împotriva celuilalt a adus mai multe lacrimi și durere în patul suferinței care a început să stârnească un nou val de durere care ne-a afectat pe toți și pe ea. M-am uitat în ochii ei, dar nu ne ura pentru că o răneam. Ne iubea. Pentru că noi eram copii ei.”

Am simțit nevoia de a adăuga acest fragment acum înainte de a termina cartea, pentru că unii dintre noi avem nevoie de incurajare azi.

Doamne îți mulțumesc de dragostea ta față de noi:)