I’ve missed you guys! I’m doing something new, giving you the platform! I’ll start with the series “The Bride of Christ Breaking Free” and the raw truth of our battles in this world, no sugar coating necessary:) It’s tough out there, Christian or not.

Part 1– “The Rushed Testimony” by Anonymous, age range, 20-30’s.

“As a culture, I’ve noticed that we obsess over testimony a little too much, meaning that when something terrible happens to us, whether it is self-inflicted or devil-inflicted, we’re so quick to justify the means and try to get healing and absolution, so that we can have a testimony to share with people. We rush to get there, but we don’t fully heal. We don’t fully understand what happened; we just go and tell the masses what happened. And it’s like–hurry up and heal so we can preach about it! Somewhere down the line, this has morphed into a form of self-righteousness. Not all believers do this, but enough to damage the perception of Christ’s nature to believers and non-believers. 

We preach and share testimonies: seasons of struggle and trauma for glory, but the glory isn’t focused on Christ; it’s focused on us. Look what I went through; woe is me, but look how strong I am. But praise God, thank the Lord for His mercy. 

This isn’t to say we deserve credit for our effort in perseverance, for Christ does want us to be proud of ourselves when transformative work is accomplished, but He must stay at the center. 

The majority of the time, due to our ego and negligence to face insecurity and offense, we put ourselves in traumatic situations that the devil doesn’t even need to partake in. We do all the work already, then we shake our fists at the sky, angry that God doesn’t deliver us, yet we’re the ones holding the gun to our heads. Then, a half-conceptualized and pieced-together testimony is thrown around, and we subconsciously expect praise for our sufferings to be validated and valued by other people. Because of this subtly dangerous mentality, we, as a modern church community, have weaponized trauma and sought out self-righteous suffering hidden under the name of the Father, the Son, and the Holy Spirit. 

Years ago, I felt as if my rehab journey was rushed so that my struggle with addiction could be a testimony to anyone who was bothered to listen. It was all about: “You’ll help so many people with your testimony once you’ve completed the therapy,” and this and that. I remember my family would tell other people about what I was going through, and this changed the way those people saw me. I was perceived differently. Silently judged. Feared. Maybe questionable. How does a believer of Christ become a…drug addict? 

I went to rehab for an addiction that I chose to cope with, for cruel things that were said and done to me that I didn’t deserve. But yet, the conversation only shifted to my testimony’s potential success–from the church’s perspective. A testimony that didn’t exist at that moment but was expected and demanded. To be honest with you? That testimony shouldn’t exist at all. There are battles we can avoid–stories and lessons that don’t need to be created. We’ve twisted brokenness into bragging rights and testimonies into torture.”

Context: Young Bride of Christ struggling with life, multiple suicide attempts as a result of a toxic mother, an enabling father, and unfulfilled, empty church teachings. Blame was put upon this young Bride of Christ to be demon-possessed. Further, blame was spit in hate over the years regarding just about everything. As a result, this Bride of Christ walked away from Christ and lingered in the valley of shadows for some years until it found its way back to Christ. The return is strong, the healing is confirmed, the joy is present, and the reunion is celebrated. However, the old ways of church culture are not what did this.

My input: (even if not needed). Please think how many times you cursed and cussed the enemy that caused you harm, out loud or otherwise. It hasn’t been all “Praise the Lord,” kumbaya; I got this. I’m sure there have been a few #$%&% and *^^%# words and attitudes embedded in that testimony because we’re imperfect humans. Letting go must start somewhere, and realizing you’re not alone in the muck and the downright filthy pits of darkness is where we begin. God starts a relationship with you between your snotty and salty teary meltdowns. Yes, we all mess up; we’re all imperfect versions of humanity, so stop photoshopping your testimony for the sake of a higher rate of approval. I’m sure homeless people can teach us more than most preachers who’ve never had to eat out of a garbage can. Most of us have never truly felt discarded, mocked, ignored, trashed, and invisible. As the Bride of Christ, we should be real with each other, even if we don’t like it. Truth is better.

God Bless:)

Romanian

M-ia fost dor de voi! Încep ceva nou, vă dau vouă platforma! Încep cu seria ‘Mireasa lui Hristos eliberată‘ și adevărul crud al luptelor noastre în această lume, din perspectiva voastră:) E grea viața, fie că ești creștin sau nu.

Partea 1 – ‘Mărturia grăbită‘ de Anonim, vârsta 20-30 de ani.”

“Ca și cultură, am observat că ne obsedăm prea mult cu mărturiile, adică atunci când ni se întâmplă ceva teribil, fie că este auto-infligat sau provocat de diavol, suntem atât de grăbiți să justificăm mijloacele și să căutăm vindecare și absolvire, astfel încât să avem o mărturie de împărtășit cu oamenii. Ne grăbim să ajungem acolo, dar nu ne vindecăm complet. Nu înțelegem pe deplin ce s-a întâmplat și pur și simplu mergem să spunem maselor ce s-a întâmplat. Și este ca și cum—grabă să ne vindecăm ca să putem predica despre asta! Undeva pe parcurs, acest lucru s-a transformat într-o formă de dreptate proprie. Nu toți credincioșii fac asta, dar suficient de mulți pentru a afecta percepția naturii lui Cristos atât în rândul credincioșilor, cât și al necredincioșilor.

Predicăm și împărtășim mărturii: sezoane de luptă și traumă pentru slavă, dar slava nu este concentrată pe Cristos, este concentrată pe noi. Uitați prin ce am trecut, vai de mine, uitați cât de puternic sunt eu. Dar slavă lui Dumnezeu, mulțumire Domnului pentru mila Lui, e mail rară.

Aceasta nu înseamnă că nu merităm credit pentru efortul nostru în perseverență, pentru că Cristos vrea să fim mândri de noi înșine atunci când se realizează o lucrare transformatoare, dar El trebuie să rămână în centrul atenției.

De cele mai multe ori, din cauza ego-ului nostru, a neglijenței de a ne confrunta cu nesiguranța proprie și a ne ofensa, ne plasăm singuri în situații traumatizante în care diavolul nici măcar nu trebuie să participe. Facem deja toată munca, apoi ne aruncăm pumnii spre cer, furioși că Dumnezeu nu ne eliberează, totuși noi suntem cei care ținem pistolul la cap. Apoi, o mărturie în jumătate conceptualizată și asamblată este aruncată în jurul nostru și ne așteptăm subconștient ca suferințele noastre să fie validate și valorificate de către alte persoane. Din cauza acestei mentalități subtil periculoase, noi, ca comunitate a Bisericii moderne, am folosit traumele ca armă și căutăm suferința dreptății proprii ascunsă sub numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Spirit.

Cu ani în urmă, am simțit că drumul meu de reabilitare a fost grăbit astfel încât lupta mea cu dependența să poată fi o mărturie pentru cei care au avut răbdare să asculte. Totul era despre: „Veți ajuta atât de multe persoane cu mărturia ta după ce vei termina terapia”. Îmi amintesc că familia mea spunea altor persoane prin ce treceam și asta a schimbat modul în care acele persoane mă percepeau. Eram văzut diferit. Judecat în tăcere. Frică. Poate contestat. Cum poate un credincios în Cristos să devină… dependent de droguri?

Am mers la dezintoxicare pentru o dependență pe care am ales-o ca mecanism de adaptare, pentru lucruri crude care mi-au fost spuse și făcute și pe care nu le-am meritat. Dar totuși, conversația s-a schimbat doar spre potențialul de succes al mărturiei mele—din perspectiva Bisericii. O mărturie care nu ar trebui să existe în acest moment, dar era așteptată, cerută. Să vă spun sincer? Acea mărturie nu ar trebui să existe deloc.

Există bătălii pe care le putem evita—povești și lecții care nu trebuie create. Am transformat ruina în drepturi de laudă și mărturii în tortură.”

Context: Tânăra Mireasă a lui Hristos luptând cu viața, cu mai multe încercări de sinucidere ca rezultat al unei mame toxice, a unui tată permisiv și a învățăturilor goale și nesatisfăcătoare ale bisericii. S-a pus vina pe această tânără Mireasă a lui Hristos că ar fi posedată de demoni. Mai mult, vina a fost scuipată în ură de-a lungul anilor în legătură cu aproape orice. Ca rezultat, această Mireasă a lui Hristos s-a îndepărtat de Hristos și a rătăcit în valea umbrelor timp de câțiva ani până când a găsit din nou drumul către Hristos. Întoarcerea este puternică, vindecarea este confirmată, bucuria este prezentă și reuniunea este sărbătorită. Cu toate acestea, vechile moduri ale culturii bisericești nu au fost cele care au făcut acest lucru.

Contribuția mea (chiar dacă nu este necesară). Gândește-te de câte ori l-ai blestemat pe dușmanul care ți-a cauzat suferință, fie în gând, fie cu voce tare. Nu a fost totul “Slavă Domnului.” Sunt sigură că au fost câteva cuvinte și atitudini obscene încorporate în acea mărturie pentru că suntem oameni imperfecți. Să renunți la egou trebuie să înceapă de undeva, și realizarea că nu ești singur în mocirla și întunericul murdar este locul unde începem. Dumnezeu începe o relație cu tine în timpul prăbușirilor tale lacrimogene și sărate. Da, greșim cu toții; suntem versiuni imperfecte ale umanității, deci nu mai retuși mărturia ta pentru a obține o mai mare aprobare. Sunt sigur că oamenii străzii ne pot învăța mai mult decât cei mai mari predicatori care nu au trebuit niciodată să mănânce dintr-un coș de gunoi. Majoritatea dintre noi nu am simțit cu adevărat că suntem aruncați la o parte, batjocoriți, ignorați, și invizibili, cum se simt vagabonzii străzilor. Ca Mireasa lui Hristos, ar trebui să fim sinceri unii cu alții, chiar dacă nu ne place. Adevărul este mai bun.