Dragoste

In patul de suferință nu există discriminare.

/ Carmen McKnight / 2 Comments

La un moment dat în viețile noastre fiecare din noi vom avea de trecut prin durere și suferință într-un anumit fel sau altul. Când durerea este atât de insuportabilă încât singura rugăciune care iese de pe buzele noastre consistă în “Ajută-mă, Doamne!” nu puneți accentul pe faptul că rugăciunea nu este lungă sau bogată în terminologie teologică. În acele momente ajutorul pe care îl primim este Dumnezeu însuși în persoana Duhului Sfânt. Această prezență poate fi experimentată printr-o persoană în particular, fel de gândire plin de speranță, puterea de a lupta sau printr-o carte scrisă cu intenția de a încuraja. Pentru mine acea carte a fost și este “Suffering” sau “A Suferi” de Paul David Tripp (nu știu dacă este tradusă din limba engleză în limba română încă). Dar sunt diferite căi prin care Dunhul Sfant își arată prezența și dragostea față de noi. În următoarele rânduri ve-ți afla un exemplu din propria mea experiență în timpul unor astfel de momente insuportabil de dureroase pe perioada anului 2015.

Citat din viitorul meu roman, care va fi gata în doi ani, sper:)

“Întinsă în pat zi și noapte se pare că-i noua mea existență în ultima vreme, o activitate acceptată ​​fără strop de plăcere și direct corelată cu misterul bolii acesteia așa de insuportabile. Nu mi-am imaginat veac că o mușcătură de căpușe poate duce la moarte. Văd în ochii doctorilor acest diagnostic- moarte, sub formă de “e prea avansat” “e prea complicat”- dar nu-l acept. Eu am altcineva de partea mea, îl am pe Dumnezeu și numai El va avea ultimul cuvânt în această boală. Dar durere aduce cu ea de multe ori o anumită cantitate de frică. La un moment dat intesitatea suferinței a atins un nivel mult prea sever ca să-l pot îndura singură și cu fața spălată în lacrimi am șoptit “Doamne ajută-mă.” Privind cu ochii sufletului, am văzut cum patul meu sa mărit continuu ocupat dintr-o dată de milioane și milioane de oameni bolnavi atât fizic cât și emotional (există o conecție directă între cele două în majoritatea cazurilor) care la rândul lor cu fețele scăldate în lacrimi se confruntau cu suferința. Oameni de toate vârstele, din toate națiunile, ambele sexe și cu forme extrem de diferite de credință. Duhul Sfânt întruchipat într-o femeie, o prezență maternă, cu lacrimi în ochi era alături de mine ștergându-mi ușor fruntea, și cu fiecare mângăiere ameliorându-mi durerea la un nivel suportabil. Îi eram extrem de recunoscătoare și nu simțeam pic de frustrare, nu ceream răspunsuri, nu puneam întrebări, pentru că am înțeles pe loc că deși procesul suferinței este extrem de dureros nu treceam singură prin el. Am văzut cât de mult o durea văzându-mă, văzându-ne, în așa dureri și câtă grijă avea de noi prin prezența ei constantă. Zi și noaptea era lângă mine. Zi și noapte. Nu eram singură în suferință, exact cum Psalmul 23 zice.

Nu trebuia să-mi spună nimic pentru a-i  înțelege emoția față de noi și orice încurajare din partea ei venea fără să-și miște buzele. În ochii ei, am văzut cum plângea pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine și pe patul de suferință nu exista nici o discriminare. Era la fel de devastată pentru fiecare în particular și inima ei era rănită iar fața-i împovărată de suferința noastră colectivă, o emoție pe care o simțeam mult mai profund decât am înțeles-o vreodată. Tăcută, loială și mereu prezentă de partea suferinței și a durerii, ea ședea și ne ștergea încet durerile și îndoielile.

Nu mai aveam nici o putere să-mi termin rugăciunea fragmentată pe care am început-o, dar privindu-mă adânc în ochi a terminat-o ea în locul meu, o rugăciune rostită cu o intensitate pătrunsă într-o adâncime străină mie fără să-și miște buzele. Dar am auzit-o. Nu înțelegeam limba ei diferită, plină de culori și sunete plăcute, fenomen străin omului. Dar am înțeles imediat că aceasta era limba Trinității și o auzeam doar din afară, dar  exista o profunzime interioară pe care nu puteam să o aud sau să o văd, doar știam că există. Limbajul era destinat lor în numele și dreptul nostru, a copiiilor lor, care la un moment dat au ales să se despartă ei între ei conduși de frică și de ură. Alegerea noastră, nu a lor. Un set de lanțuri numite “voință umană” era înfășurat în jurul încheieturilor mâinilor ei. Fiecare act de ură împotriva celuilalt a adus mai multe lacrimi și durere în patul suferinței care a început să stârnească un nou val de durere care ne-a afectat pe toți și pe ea. M-am uitat în ochii ei, dar nu ne ura pentru că o răneam. Ne iubea. Pentru că noi eram copii ei.”

Am simțit nevoia de a adăuga acest fragment acum înainte de a termina cartea, pentru că unii dintre noi avem nevoie de incurajare azi.

Doamne îți mulțumesc de dragostea ta față de noi:)

Amin.

Dumnezeu e dragoste

/ Carmen McKnight / Leave a comment

Eu as prefera sa vorbesc numai de glume si lucruri care ne pun un zimbet pe fata, si nu mi-e usor (de fapt nu prea vreau sa ma uit in urma la durerea prin care am trecut), dar Dumnezeu ne aduce aminte, ca mai ales in necaz el e cu noi.

P.S. Desi stiu ca Duhul Sfint e cu mine si cu noi constant, in acea perioada mi sa dat voie sa vad si sa inteleg anumite lucruri, de asta spun ca era linga mine, pentru ca era intr-o forma mai vizibila mie.

Carmen cea…

/ Carmen McKnight / Leave a comment

IMG_4598IMG_5015IMG_4008

Prima fotografie: eu in clasa a 12-a

A doua fotografie: Eu cu Chet chiar inainte de nunta, 1993.

A treia fotografie: ei cu Chet acuma o luna:) 2017

Carmen cea, ce, care, de ce si cum? Am prea multe porecle: Visatoarea, Scriitoarea, Capitanul, Luptatoara si Pintesa de Gheata. Ultima, dupa cum va da-ti seama, e datorita caracterului meu calduros:))))

De a scrie despre propria-ti fiinta este un proces care-i usor deceptiv. Ori scrii prea partinitor ori esti prea aspra asupra-ti proprii fiinte.

Nascuta prima la doisprezece frati si surori, din prima suflare pe acest pamint am avut de luptat. M-am nascut cu ceva probleme de sanatate si mi-a trebuit injectii de vitamina D si fier din start. Aceste probleme ia dat doctorului care m-a adus pe lume o idee, si a incercat sa o convinga pe mama mea sa ma omoare, un fel de avort dupa nastere. Mama, femeie cu frica de Dumnezeu, a refuzat categoric. Ura asupra crestinilor a fost a-l doilea motiv a doctorului. Eram un pui de crestin, parte dintr-o grupa a societatii mult urita de ateistii la putere.

Un suflet sensibil, am adunat in sufletul meu durerea altora, ca si cum viata mea depindea de a elimina suferintele altora. Abuzul societatii l-am inteles; eram pocaiti si multi ne ura, dar abuzul tatalui nu l-am inteles multi ani. Intr-un camin unde trebuia sa ne fi simtit in siguranta, tata a devenit inamicul numarul unul, fulgering orice intelegere in inima mea a unui camin de siguranta. Am respirat si am mincat frica zilnic, lucru care mi-a daunat in sanatate, in intelegerea mea spirituala fata de Dumnezeu, si fata de adaptarea in general in societate. Noi nu am fost educati, in schim am fost abuza-ti. Cartile mi-au fost mie refugiu si acolo am gasit o lume a imaginatiei, unde puteam visa fara frica.

Fiind cea mai mare, nu am avut copilarie sau adolescenta, ci am lucrat foarte mult.

Dupa liceu, nu mi sa dat voie sa merg al facultate din cauza sexului meu (pentru ca eram fata) si datorita lipsei de bani, lucru care ma umplut de ura, pe moment. Am intrat direct la lucru ca vinzatoare de suc si inghetata, pe timpul acela la moda, si am avut prima mea experienta cu un sef tare de treaba. Intr-un fel nenea Vasile, nestiut de el, mi-a devenit imaginea pozitiva de tata. Lucram 10-12 ore pe zi si eram fericita.

Dumezeu pentru mine, pe acea perioada de timp, nu era decit un tiran, agitat si plin de furie tot timpul, si fara pic de mila. Nu vroiam sa am nimic de a face cu un asa monstru, lucrul care nu l-am putut discuta cu nimeni pe acea perioada. Dar, dupa revolutie, cind un misionar a venit in vizita si a inceput sa vorbeasca despre toate experientele lui personale cu Dumenzeu, Isus si Duhul Sfint, am vazut o latura a lui Dumenezeu foarte diferita de cea predicata de la amvon. Latura asta era a lui Isus din Noul Testament, a unui Dumnezeu a miracolelor dar mai ales a dragostei. Inima mi sa deschis in seara aceea, si ma simteam ca Maria la piciorele lui Isus absorbita in cele auzite. Libera, si fara nici o tactica de manipulare am ales in acea seara o relatie cu Dumnezeu, care pina-n ziua de azi e prezenta:) De atunci viata, desi grea in anumite momente, a avut o latura frumoasa.

In 1993, am intilnit un misionar chipes care m-a salvat, pe mai multe lature:) Chet, American get-pe-get, a venit inapoi in August si am facut nunta desi nu puteam vorbi unul cu altul. In Otombrie am plecat in America si a fost cea mai grea perioada din viata mea; nu din cauza lui Chet, mai degraba faptului ca-mi lasam familia in urma neprotejata, si tot odata intram intr-o lume straina in care nu cunosteam pe nimeni. Nu pretind ca a fost usor, dar am trecut si de perioada aceea. Numai romanii plecati in strainatate pot intelege cit de greu este.

In 1995 am avut primul copil, un baiat pe care l-am numit Merrill dupa socrul meu, in 1996 am avut-o pe Meleah si in 2003 l-am nascut pe Alex, care i-am dat un nume mai usor de pronuntat pentru familia mea din Romania:)

Am lucrat ca babysitter, ca invatatoare, ca vinzatoare la Gap, ca agent de cumparare-vinzare a caselor, ca scriitoare si ca terapist de masaj.

In 2014, am cazut la pat cu o boala care aproape mi-a luat viata, de la o muscatura de capuse, si lupt de atunci sa ma refac, un proces mult prea lent pentru o personalitate nerabdatoare ca a mea. Ii multumesc lui Dumnezeu zilnic pentru fiecare zi traita pe acest pamint, si ma multumesc cu lucruri simple:) Inca am nevoie de multa odihna si in ultimele trei saptamini am avut iara un val de slabiciune cu symtomele de la malarie, de asta am avut timp sa scriu atita:))) Cind ma simt bine mi-e greu sa stau locului pentru ca sint nerabdatoare sa traiesc viata din plin, sau cel putin plinul care-l pot la momentul de fata.

De cind m-am nascut Dumnezeu a fost de partea mea. Pe urma la trimis pe Chet sa fie exemplu a dragostei lui si uite asa, Dumnezeu, Chet si cu mine mergem inainte si ne bucuram mult de cadoul numit- viata:)

L-am intrebat o data Pe Dumnezeu, de ce m-a adus in America.

“Sa-ti salvez viata.” A fost raspunsul.

Fanu cel Puternic

/ Carmen McKnight / 2 Comments

IMG_4877IMG_4651

1991-2002

Moartea ne intilneste pe toti la un moment dat, si conteaza cum ii raspundem.

Fanu, scurt pentru Stefan, a fost ultimul baiat si numarul unsprezece in rindul clanului nostru. A intrat in lumea asta in Decembrie 1991 si a plecat mult prea curind din mijlocul nostru.

Fanu era o fire blinda si foarte darnica. Ochii lui mari si caprui erau plini de expresie si tenul deschis era parca de portelan. In aceste detalii a semanat mult cu Alin. Datorita virstelor apropiate dintre ei, Fanu si Alex petreceau mult timp impreauna, jucindu-se cu masinute sau fotbal in curtea apartamentului. O fire competitiva, Fanu lupta mult sa cistige, dornic de a deveni cel mai bun. Tot odata visa mult cum sa ajute cind pe unul cind pe altul. Copilaria lui a fost cit de cit normala, desi un pic umbrita de cruzimea tatalui. Zimbea usor, ridea cu pofta si ii placea glumele.

In primavara anului 2002, Februarie mai exact, Fanu a inceput sa aibe dureri de cap izolindu-se de ceilalti si evadind lumina. Simultan avea febra si dureri in partea temporala din stinga. Mama la dus la clinica de familie, unde fara sa-i faca examin la pus pe tratament, tratament care nu l-a ajutat. A fost dus la spital si internat doua saptamini, unde a facut antibiotic injectabil zilnic, ca tratament. Odata inapoi acasa Fanu sa simtit un pic mai bine pe o perioada temporara de doua saptamini, dupa care febra si durerea temporala a revenit cu o forta si mai mare. Mama cu Delia l-au dus la urgenta, dar nu l-au internat, in schimb l-au trimis la spitalul de boli infectioase. Acolo au asteptat ceva timp, cu Fanu pe o targa plingind in dureri. Cind a venit medicul, care-l suspecta de meningita, a observat ca Fanu avea o semipareza pe partea stinga si l-a trimis direct la Timisoara. A chemat ambulanta si a fost transferat in aceeasi zi la spitalul de la Padurea Verde in Timisoara. Era Martie. La Timisoara a fost transferat la citeva spitale, multe teste sau facut, si multe diagnosticuri sau schimbat, dar in general dupa o tomografie la sectia de neurologie, medicii si-au dat seama ca e grav si fara sperante.

Fanu si Alin se mai plimbau prin curtea spitalului la inceput, ori de cite ori se vizitau, dar in termen de citeva saptamini Fanu a paralizat, nu a mai putut sa inghita sau sa vorbeasc. Era pe transfuzie non-stop si comunica prin notitele care le scria. (Exemplu sus in fotografie). Mama mea a stat linga Fanu zi si noapte, si mergea sa se odihneasca din cind in cind, si numai daca era acolo ori Delia ori Alin. Tata, care veni-se in vizita in America pentru prima data, a trebuit sa-si taie concediu si impreuna ne-am intors in Romania. Cind l-am vazut pe Fanu era de nerecunoscut, toti muschii ii disparu-se si era numai piele si os. Ii vedeam forma inimii cum ii batea sub pielea subtire. Cu citeva saptamini inainte de a muri ia spus mamei, scriind, ca el va muri. Plina de durere in suflet mama i-a raspuns ca nu-i adevarat. A treia oara, Fanu a insistat.

“Mama, eu am sa mor. Te rog deschide usa.” Si mama ii deshidea cind usa de la baie cind cea de la salon.

“Nu mama, usa asta.” Si Fanu a aratat spre tavan.

“Fanule, ala e tavanul, nu usa.”

“Ba da, mama, e o scara cu doi ingeri care asteapta si o usa inchisa in fata scarii. Te rog deschide usa ca sa plec.” Si mama si-a dat seama atunci ca se apropie timpul dar inca nu putea realiza adevarul. De fapt nici unul din noi nu am putut realiza adevarul. Fanu a murit in noaptea de 27 Mai, cu Alin la capul lui si a venit acasa numai in sicriu unde fratii il asteptau indurera-ti. Sefa spitalului a cerut permisiune pentru autopsie, si a gasit diferite tipuri de cancer, cancer care ea nu a mai vazut pina atunci (numai pe coloana vertebrala a gasit patru tipuri de cancer diferit) si a trimis multe probe in Franta pentru analize. Nu am primit nici o veste inapoit. Dar ea a recomandat ca toti sa faca niste analize de plamini (nu stiu exact detaliile). Dupa inmormintare, (31 Mai) o inmormintare plina de colegii de clasa atit a lui Fanu, dar si cit a lui Alex si Oana, si directoarea Scolii Generale Numarul 1, doamna Chintuan, mama sa mutat la Vilcele permanent unde l-a jelit mult pe Fanu.

Fanule, nu te vom uita niciodata. Dar in acela-si timp sintem bucurosi ca nu mai sufera, si ca nu mai are dureri. Ii multumesc Bunului Dumenzeu pentru privilejiul de a-l avea pe Fanu in viata noastra, chiar daca pentru o perioada scurta de timp. Ii multumesc ca la impartit cu noi o perioada de timp:) Intr-o buna zi ne vom revedea, dar nu inca.

P.S Un an mai tirziu, Alin a avut aceleasi simptome si ne-a intristat pe toti, nedornici sa pierdem un alt frate. I-au gasit o formatiune tumorala dar nu canceroasa, in sfenoid, cit un virf de deget mare, format din cauza stresului si a prafului/poluarii. Operatia facuta la Bucuresti a fost plina de succes:)

Domane, iti multumesc pentru fratii si surorile mele, pentru timpul petrecut impreuna, si de memoriile frumoase care le am (avem) cu Fanu:) Amin.