1991-2002

Moartea ne intilneste pe toti la un moment dat, si conteaza cum ii raspundem.

Fanu, scurt pentru Stefan, a fost ultimul baiat si numarul unsprezece in rindul clanului nostru. A intrat in lumea asta in Decembrie 1991 si a plecat mult prea curind din mijlocul nostru.

Fanu era o fire blinda si foarte darnica. Ochii lui mari si caprui erau plini de expresie si tenul deschis era parca de portelan. In aceste detalii a semanat mult cu Alin. Datorita virstelor apropiate dintre ei, Fanu si Alex petreceau mult timp impreauna, jucindu-se cu masinute sau fotbal in curtea apartamentului. O fire competitiva, Fanu lupta mult sa cistige, dornic de a deveni cel mai bun. Tot odata visa mult cum sa ajute cind pe unul cind pe altul. Copilaria lui a fost cit de cit normala, desi un pic umbrita de cruzimea tatalui. Zimbea usor, ridea cu pofta si ii placea glumele.

In primavara anului 2002, Februarie mai exact, Fanu a inceput sa aibe dureri de cap izolindu-se de ceilalti si evadind lumina. Simultan avea febra si dureri in partea temporala din stinga. Mama la dus la clinica de familie, unde fara sa-i faca examin la pus pe tratament, tratament care nu l-a ajutat. A fost dus la spital si internat doua saptamini, unde a facut antibiotic injectabil zilnic, ca tratament. Odata inapoi acasa Fanu sa simtit un pic mai bine pe o perioada temporara de doua saptamini, dupa care febra si durerea temporala a revenit cu o forta si mai mare. Mama cu Delia l-au dus la urgenta, dar nu l-au internat, in schimb l-au trimis la spitalul de boli infectioase. Acolo au asteptat ceva timp, cu Fanu pe o targa plingind in dureri. Cind a venit medicul, care-l suspecta de meningita, a observat ca Fanu avea o semipareza pe partea stinga si l-a trimis direct la Timisoara. A chemat ambulanta si a fost transferat in aceeasi zi la spitalul de la Padurea Verde in Timisoara. Era Martie. La Timisoara a fost transferat la citeva spitale, multe teste sau facut, si multe diagnosticuri sau schimbat, dar in general dupa o tomografie la sectia de neurologie, medicii si-au dat seama ca e grav si fara sperante.

Fanu si Alin se mai plimbau prin curtea spitalului la inceput, ori de cite ori se vizitau, dar in termen de citeva saptamini Fanu a paralizat, nu a mai putut sa inghita sau sa vorbeasc. Era pe transfuzie non-stop si comunica prin notitele care le scria. (Exemplu sus in fotografie). Mama mea a stat linga Fanu zi si noapte, si mergea sa se odihneasca din cind in cind, si numai daca era acolo ori Delia ori Alin. Tata, care veni-se in vizita in America pentru prima data, a trebuit sa-si taie concediu si impreuna ne-am intors in Romania. Cind l-am vazut pe Fanu era de nerecunoscut, toti muschii ii disparu-se si era numai piele si os. Ii vedeam forma inimii cum ii batea sub pielea subtire. Cu citeva saptamini inainte de a muri ia spus mamei, scriind, ca el va muri. Plina de durere in suflet mama i-a raspuns ca nu-i adevarat. A treia oara, Fanu a insistat.

“Mama, eu am sa mor. Te rog deschide usa.” Si mama ii deshidea cind usa de la baie cind cea de la salon.

“Nu mama, usa asta.” Si Fanu a aratat spre tavan.

“Fanule, ala e tavanul, nu usa.”

“Ba da, mama, e o scara cu doi ingeri care asteapta si o usa inchisa in fata scarii. Te rog deschide usa ca sa plec.” Si mama si-a dat seama atunci ca se apropie timpul dar inca nu putea realiza adevarul. De fapt nici unul din noi nu am putut realiza adevarul. Fanu a murit in noaptea de 27 Mai, cu Alin la capul lui si a venit acasa numai in sicriu unde fratii il asteptau indurera-ti. Sefa spitalului a cerut permisiune pentru autopsie, si a gasit diferite tipuri de cancer, cancer care ea nu a mai vazut pina atunci (numai pe coloana vertebrala a gasit patru tipuri de cancer diferit) si a trimis multe probe in Franta pentru analize. Nu am primit nici o veste inapoit. Dar ea a recomandat ca toti sa faca niste analize de plamini (nu stiu exact detaliile). Dupa inmormintare, (31 Mai) o inmormintare plina de colegii de clasa atit a lui Fanu, dar si cit a lui Alex si Oana, si directoarea Scolii Generale Numarul 1, doamna Chintuan, mama sa mutat la Vilcele permanent unde l-a jelit mult pe Fanu.

Fanule, nu te vom uita niciodata. Dar in acela-si timp sintem bucurosi ca nu mai sufera, si ca nu mai are dureri. Ii multumesc Bunului Dumenzeu pentru privilejiul de a-l avea pe Fanu in viata noastra, chiar daca pentru o perioada scurta de timp. Ii multumesc ca la impartit cu noi o perioada de timp:) Intr-o buna zi ne vom revedea, dar nu inca.

P.S Un an mai tirziu, Alin a avut aceleasi simptome si ne-a intristat pe toti, nedornici sa pierdem un alt frate. I-au gasit o formatiune tumorala dar nu canceroasa, in sfenoid, cit un virf de deget mare, format din cauza stresului si a prafului/poluarii. Operatia facuta la Bucuresti a fost plina de succes:)

Domane, iti multumesc pentru fratii si surorile mele, pentru timpul petrecut impreuna, si de memoriile frumoase care le am (avem) cu Fanu:) Amin.