Iubire

In patul de suferință nu există discriminare.

/ Carmen McKnight / 2 Comments

La un moment dat în viețile noastre fiecare din noi vom avea de trecut prin durere și suferință într-un anumit fel sau altul. Când durerea este atât de insuportabilă încât singura rugăciune care iese de pe buzele noastre consistă în “Ajută-mă, Doamne!” nu puneți accentul pe faptul că rugăciunea nu este lungă sau bogată în terminologie teologică. În acele momente ajutorul pe care îl primim este Dumnezeu însuși în persoana Duhului Sfânt. Această prezență poate fi experimentată printr-o persoană în particular, fel de gândire plin de speranță, puterea de a lupta sau printr-o carte scrisă cu intenția de a încuraja. Pentru mine acea carte a fost și este “Suffering” sau “A Suferi” de Paul David Tripp (nu știu dacă este tradusă din limba engleză în limba română încă). Dar sunt diferite căi prin care Dunhul Sfant își arată prezența și dragostea față de noi. În următoarele rânduri ve-ți afla un exemplu din propria mea experiență în timpul unor astfel de momente insuportabil de dureroase pe perioada anului 2015.

Citat din viitorul meu roman, care va fi gata în doi ani, sper:)

“Întinsă în pat zi și noapte se pare că-i noua mea existență în ultima vreme, o activitate acceptată ​​fără strop de plăcere și direct corelată cu misterul bolii acesteia așa de insuportabile. Nu mi-am imaginat veac că o mușcătură de căpușe poate duce la moarte. Văd în ochii doctorilor acest diagnostic- moarte, sub formă de “e prea avansat” “e prea complicat”- dar nu-l acept. Eu am altcineva de partea mea, îl am pe Dumnezeu și numai El va avea ultimul cuvânt în această boală. Dar durere aduce cu ea de multe ori o anumită cantitate de frică. La un moment dat intesitatea suferinței a atins un nivel mult prea sever ca să-l pot îndura singură și cu fața spălată în lacrimi am șoptit “Doamne ajută-mă.” Privind cu ochii sufletului, am văzut cum patul meu sa mărit continuu ocupat dintr-o dată de milioane și milioane de oameni bolnavi atât fizic cât și emotional (există o conecție directă între cele două în majoritatea cazurilor) care la rândul lor cu fețele scăldate în lacrimi se confruntau cu suferința. Oameni de toate vârstele, din toate națiunile, ambele sexe și cu forme extrem de diferite de credință. Duhul Sfânt întruchipat într-o femeie, o prezență maternă, cu lacrimi în ochi era alături de mine ștergându-mi ușor fruntea, și cu fiecare mângăiere ameliorându-mi durerea la un nivel suportabil. Îi eram extrem de recunoscătoare și nu simțeam pic de frustrare, nu ceream răspunsuri, nu puneam întrebări, pentru că am înțeles pe loc că deși procesul suferinței este extrem de dureros nu treceam singură prin el. Am văzut cât de mult o durea văzându-mă, văzându-ne, în așa dureri și câtă grijă avea de noi prin prezența ei constantă. Zi și noaptea era lângă mine. Zi și noapte. Nu eram singură în suferință, exact cum Psalmul 23 zice.

Nu trebuia să-mi spună nimic pentru a-i  înțelege emoția față de noi și orice încurajare din partea ei venea fără să-și miște buzele. În ochii ei, am văzut cum plângea pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine și pe patul de suferință nu exista nici o discriminare. Era la fel de devastată pentru fiecare în particular și inima ei era rănită iar fața-i împovărată de suferința noastră colectivă, o emoție pe care o simțeam mult mai profund decât am înțeles-o vreodată. Tăcută, loială și mereu prezentă de partea suferinței și a durerii, ea ședea și ne ștergea încet durerile și îndoielile.

Nu mai aveam nici o putere să-mi termin rugăciunea fragmentată pe care am început-o, dar privindu-mă adânc în ochi a terminat-o ea în locul meu, o rugăciune rostită cu o intensitate pătrunsă într-o adâncime străină mie fără să-și miște buzele. Dar am auzit-o. Nu înțelegeam limba ei diferită, plină de culori și sunete plăcute, fenomen străin omului. Dar am înțeles imediat că aceasta era limba Trinității și o auzeam doar din afară, dar  exista o profunzime interioară pe care nu puteam să o aud sau să o văd, doar știam că există. Limbajul era destinat lor în numele și dreptul nostru, a copiiilor lor, care la un moment dat au ales să se despartă ei între ei conduși de frică și de ură. Alegerea noastră, nu a lor. Un set de lanțuri numite “voință umană” era înfășurat în jurul încheieturilor mâinilor ei. Fiecare act de ură împotriva celuilalt a adus mai multe lacrimi și durere în patul suferinței care a început să stârnească un nou val de durere care ne-a afectat pe toți și pe ea. M-am uitat în ochii ei, dar nu ne ura pentru că o răneam. Ne iubea. Pentru că noi eram copii ei.”

Am simțit nevoia de a adăuga acest fragment acum înainte de a termina cartea, pentru că unii dintre noi avem nevoie de incurajare azi.

Doamne îți mulțumesc de dragostea ta față de noi:)

Amin.

La Multi Ani!

/ Carmen McKnight / Leave a comment

In noul an sa aveti parte de bucurii si multa sanatate, ca restul se fac de la sine:) Linga Dumnezeu sa stam, asta nu inseamna ca stim totul, ca nu vom avea greautati si ca nu vom avea intrebari fara raspunsuri. Dar alegem sa crede-m in ciuda faptului ca nu intelegem multe in viata asta. Doresc ca trecutul sa va invete anumite lucruri dar sa nu va tina prizonieri, doresc sa va bucura-ti de present si sa ave-ti speranta viitorului.

Unii din voi ati trecut anul acesta prin multe schimbari, altii sint in doliu, si altii asteapta bucuria unui nou nascut. Eu numai ce am iesit dintr-o criza, a venit fara anunt, cum de obicei vine necazul si a plecat repede dar nu a lasat frica in urma sau deznadejde. Cum am terminat, m-am gindit la voi:)

Vreau sa-mi cer iertare de la toti care poate pe parcusul anilor mei pe pamint pina in prezent, datorita imaturitatii, sau reactionind dintr-o inima ranita v-am suparat cu ceva sau v-am jignit cu ceva. Imi stiu inima, si in mare parte a fost fara intentie.

In noul an voi continua sa intreb intrebari, sa citesc si sa caut adevarul, nu cum o prezinta religia ci cum o prezinta Dumnezeu. Voi avea interbari, poate tot mai putine raspunsuri dar stiu clar ca voi avea multe experiente vrednice de trait si memorii pretioase de acumulat. Vreau ca in anul nou sa citesc si sa scriu mai mult, si sa continui sa ma bucur de momentele mici de zi cu zi ale vietii care in realitate sint foarte importante.

Fie ca Bunul Dumnezeu sa fie cu voi, in mijlocul vietii de zi cu zi, cu toate esecurile si victoriile noastre care impacheteaza characterul important al fiecarui individ.

La Multi Ani!!!!

Dumnezeu e dragoste

/ Carmen McKnight / Leave a comment

Eu as prefera sa vorbesc numai de glume si lucruri care ne pun un zimbet pe fata, si nu mi-e usor (de fapt nu prea vreau sa ma uit in urma la durerea prin care am trecut), dar Dumnezeu ne aduce aminte, ca mai ales in necaz el e cu noi.

P.S. Desi stiu ca Duhul Sfint e cu mine si cu noi constant, in acea perioada mi sa dat voie sa vad si sa inteleg anumite lucruri, de asta spun ca era linga mine, pentru ca era intr-o forma mai vizibila mie.

Oana Baby

/ Carmen McKnight / Leave a comment

IMG_4940IMG_4943IMG_4948

Prima fotografie; 1993 Oana cu mine

A doua fotografie: Gemenle lui Oana si Alex, Sara si Rebeca

A treia fotografie: nunta:)

Numarul doisprezece si ultima, Oana e cea mai mica si nu conteaza cit de puternica arata pentru noi va ramine tot timpul “cea mai mica”:) Inca de mica, Oana a invatat foarte repede cum sa-l invirta pe tata, care avea o slabiciune fata de “febletea” lui si a folosit aceasta fara hesitatie. In episoadele “de furie” a tatalui Oana statea tacuta si la distanta, dar sint sigura ca nu i-a fost usor vazind fratii ei abuzati.

Din anii frageti ai adolescentei, Oana, fortata de absenta mamei, a luat rolul matern, spalind in casa, facind curat, facind mincare etc. A trebuit sa invete de mica sa-si impuna punctul de vedere si nu sa lasat calcata in picioare, dind instructii fratilor ei des. Oana este opinionata si stie ce vrea in viata.

Dupa liceu, Oana a lucrat pe o perioada scurta de timp ca chelnerita la un restaurant, dupa care a plecat in Italia/ Roma sa-si ajute sora mai mare, care lucra ore lungi si schimb de noapte dese ori ca asistenta medicala. Asa a avut Oana grija de copii lui Delia,  facind curat si mincare. Oana si-a dat seama ca viata domestica ca mamica si sotie e pentru ea. Prin aceeasi site “Pom Verde” Oana l-a intilnit pe Alex, si nunta a avut loc in 2014, o nunta la care nu am putut participa din cauza bolii.

Viata financiara dupa nunta a fost cam great, ceva tipic in Romania, si Alex si-a extins viziunea dupa loc de munca spre tarile straine din Europa. A gasit un post de munca in Germania, la Munchen si a fost fortat sa-si lase sotia insarcinata in Romania cu parintii lui, vazindu-se numai prin vizite rare.

Alin, care pina acum sa stabilit foarte bine in Ulm, Germania, la numai o ora de Munich, il vizita pe Alex cind putea. Cartierul sarac si primejdious in care locuia Alex cu alti romani, l-a facut sa-i caute urgent un alt loc de munca. I-a gasit unul in Ulm, si Alex sa mutat la Alin. Oana a venit si ea imediat. Citeva luni (cred ca patru) mai tirziu, Oana a nascut fete gemene, o raritate atit in familia noastra cit si in familia lui Alex. De fapt nu stim sa fi avut gemeni in neamul nostru sau a lui Alex. Cele mai fericite momente in viata lui Oana au fost atit la nunta ei, dar in deosebi cind si-a tinut in brate fetele dupa nastere. Alex, care a dorit fete in loc de baieti era in culmea fericirii. Alin era si el in culmea fericirii ca unchi, si privilejiul de asi vedea familia crescind in numar.

Dupa ceva timp Oana si Alex s-au putut muta la locul lor, intr-un apartament mare. Oana e o fata foarte harnica. Dar ca bucatar e pur si simplu extraordinar de buna, si burtile lui Alex si a lui Alin, care maninca la Oana aproape zilnic, cresc zilnic ca dovada:) Pe cit e ea de buna la mincare pe atit e de buna la a coace si a face deserturi.

Desi a avut numai un an cind eu am plecat din Romania si o cunosc maj mult din conversatii pe WhatsApp or prin vizitele facute in Romania, in trecut, am primit o doza mare de respect fata de ea cind am auzit ca era insarcinata cu gemeni. Instantaneu am stiut ca Dumnezeu a gasit-o atit vrednica cit si puternica sa fie mama a unui set de gemeni.

Sint mindra de surioara mea cea puternica, si ambitioasa, si le doresc o viata lunga si plina de fericire. Oana si Alex par tare fericiti cu familia lor mica:)

Iti multumesc Doamne asa de mult pentru niste frati si surori atit de buni si speciali:)

 

Fanu cel Puternic

/ Carmen McKnight / 2 Comments

IMG_4877IMG_4651

1991-2002

Moartea ne intilneste pe toti la un moment dat, si conteaza cum ii raspundem.

Fanu, scurt pentru Stefan, a fost ultimul baiat si numarul unsprezece in rindul clanului nostru. A intrat in lumea asta in Decembrie 1991 si a plecat mult prea curind din mijlocul nostru.

Fanu era o fire blinda si foarte darnica. Ochii lui mari si caprui erau plini de expresie si tenul deschis era parca de portelan. In aceste detalii a semanat mult cu Alin. Datorita virstelor apropiate dintre ei, Fanu si Alex petreceau mult timp impreauna, jucindu-se cu masinute sau fotbal in curtea apartamentului. O fire competitiva, Fanu lupta mult sa cistige, dornic de a deveni cel mai bun. Tot odata visa mult cum sa ajute cind pe unul cind pe altul. Copilaria lui a fost cit de cit normala, desi un pic umbrita de cruzimea tatalui. Zimbea usor, ridea cu pofta si ii placea glumele.

In primavara anului 2002, Februarie mai exact, Fanu a inceput sa aibe dureri de cap izolindu-se de ceilalti si evadind lumina. Simultan avea febra si dureri in partea temporala din stinga. Mama la dus la clinica de familie, unde fara sa-i faca examin la pus pe tratament, tratament care nu l-a ajutat. A fost dus la spital si internat doua saptamini, unde a facut antibiotic injectabil zilnic, ca tratament. Odata inapoi acasa Fanu sa simtit un pic mai bine pe o perioada temporara de doua saptamini, dupa care febra si durerea temporala a revenit cu o forta si mai mare. Mama cu Delia l-au dus la urgenta, dar nu l-au internat, in schimb l-au trimis la spitalul de boli infectioase. Acolo au asteptat ceva timp, cu Fanu pe o targa plingind in dureri. Cind a venit medicul, care-l suspecta de meningita, a observat ca Fanu avea o semipareza pe partea stinga si l-a trimis direct la Timisoara. A chemat ambulanta si a fost transferat in aceeasi zi la spitalul de la Padurea Verde in Timisoara. Era Martie. La Timisoara a fost transferat la citeva spitale, multe teste sau facut, si multe diagnosticuri sau schimbat, dar in general dupa o tomografie la sectia de neurologie, medicii si-au dat seama ca e grav si fara sperante.

Fanu si Alin se mai plimbau prin curtea spitalului la inceput, ori de cite ori se vizitau, dar in termen de citeva saptamini Fanu a paralizat, nu a mai putut sa inghita sau sa vorbeasc. Era pe transfuzie non-stop si comunica prin notitele care le scria. (Exemplu sus in fotografie). Mama mea a stat linga Fanu zi si noapte, si mergea sa se odihneasca din cind in cind, si numai daca era acolo ori Delia ori Alin. Tata, care veni-se in vizita in America pentru prima data, a trebuit sa-si taie concediu si impreuna ne-am intors in Romania. Cind l-am vazut pe Fanu era de nerecunoscut, toti muschii ii disparu-se si era numai piele si os. Ii vedeam forma inimii cum ii batea sub pielea subtire. Cu citeva saptamini inainte de a muri ia spus mamei, scriind, ca el va muri. Plina de durere in suflet mama i-a raspuns ca nu-i adevarat. A treia oara, Fanu a insistat.

“Mama, eu am sa mor. Te rog deschide usa.” Si mama ii deshidea cind usa de la baie cind cea de la salon.

“Nu mama, usa asta.” Si Fanu a aratat spre tavan.

“Fanule, ala e tavanul, nu usa.”

“Ba da, mama, e o scara cu doi ingeri care asteapta si o usa inchisa in fata scarii. Te rog deschide usa ca sa plec.” Si mama si-a dat seama atunci ca se apropie timpul dar inca nu putea realiza adevarul. De fapt nici unul din noi nu am putut realiza adevarul. Fanu a murit in noaptea de 27 Mai, cu Alin la capul lui si a venit acasa numai in sicriu unde fratii il asteptau indurera-ti. Sefa spitalului a cerut permisiune pentru autopsie, si a gasit diferite tipuri de cancer, cancer care ea nu a mai vazut pina atunci (numai pe coloana vertebrala a gasit patru tipuri de cancer diferit) si a trimis multe probe in Franta pentru analize. Nu am primit nici o veste inapoit. Dar ea a recomandat ca toti sa faca niste analize de plamini (nu stiu exact detaliile). Dupa inmormintare, (31 Mai) o inmormintare plina de colegii de clasa atit a lui Fanu, dar si cit a lui Alex si Oana, si directoarea Scolii Generale Numarul 1, doamna Chintuan, mama sa mutat la Vilcele permanent unde l-a jelit mult pe Fanu.

Fanule, nu te vom uita niciodata. Dar in acela-si timp sintem bucurosi ca nu mai sufera, si ca nu mai are dureri. Ii multumesc Bunului Dumenzeu pentru privilejiul de a-l avea pe Fanu in viata noastra, chiar daca pentru o perioada scurta de timp. Ii multumesc ca la impartit cu noi o perioada de timp:) Intr-o buna zi ne vom revedea, dar nu inca.

P.S Un an mai tirziu, Alin a avut aceleasi simptome si ne-a intristat pe toti, nedornici sa pierdem un alt frate. I-au gasit o formatiune tumorala dar nu canceroasa, in sfenoid, cit un virf de deget mare, format din cauza stresului si a prafului/poluarii. Operatia facuta la Bucuresti a fost plina de succes:)

Domane, iti multumesc pentru fratii si surorile mele, pentru timpul petrecut impreuna, si de memoriile frumoase care le am (avem) cu Fanu:) Amin.