What did I do for Mother’s Day? A little bit of this and a little bit of that:) Enjoy the video:) The boys did an awesome job and I had the best Mother’s Day ever:) Hope you had a wonderful mother’s day too:) (It took years of practice for my boys to finally get it right so don’t be too hard on yours if they’re not there yet:)
De ziua mamei baietii mi-au pregatit micul dejun:) A luat ceva ani de practica pana au perfectionat celebrarea zilei mamei deci nu va pierde-ti speranta daca baietii vostrii inca dau in bara. Va doresc o zi binecuvantata:)
Viata din jurul meu era pe un pas normal, si eu intre ritmul acesta normal, ma invarteam ocupata cu cele de zi cu zi. In acest caz cu cumparaturile, cand in fata mea observ un pastor, sa-l numim Alex, a unei biserici americane unde am fregventat cu ceva ani in urma. Odata ce privirea ni sa intalnit am fost captivata imediat de el si ne-am apropiat cu timiditatea si nesiguranta unui adolescent prinsi intr-un moment important. Inima mea tragea foarte mult catre acest pastor, desi eram fericita in casatoria mea cu Chet si nu aveam nici o intentie de a-l trisa. Odata fata-n fata, cu o rusine parca dar cu un sentiment de surprindere l-am intrebat: “Chiar iti place de mine?” Da, mi-a raspuns. “Dar ti-e iti place de mine? “Da.” i-am raspuns eu. Fara asi misca buzele mi-a comunicat ca doreste sa mergem intr-o camera privata in biserica care pastorea unde sa putem clarifica unul altuia detaliile relatiei noastre inca asa de frageda. L-am urmat plina de fericire, calmitate si siguranta, fara drop de ardoare sexuala fata de acest om. Inima ma tragea pur si simplu cu putere catre el. Urmandu-l am intrat in biserica, am asteptat pana a pus o predica inregistrata pentru serviciu Duminicii de dimineata care avea sa inceapa in cateva minute si l-am urmat in tacere, trecand cu usurinta prin intrarea mare si aproape goala a bisericii instre birourile din spate unde, gradual, erau din ce in ce mai pline de lucratori ocupati cu detaliile institutiei: mancare de facut, de coordonat cand una cand alta, tiparit, etc, si cu cat inaintam in pantecele camerelor cu cat galagia, agitatia si stresul celor din jur crestea si calea noastra devenea mai ingusta si inaintarea mai dificila. Vazandu-ma ca-l urmez, au inceput soapte sa se auda in jurul nostru, barfe si priviri urate, iar agitatia unora care mergeau cu repezeala de colo, colo facea inaintarea mai inceata si mai frustranta. Dar tinandu-mi privirea atintita pe Alex si cu inima pliana de o fericire am inaintat. La un moment dat framantarea din jur a inceput sa sufoce pacea din atmosfera. Momentul deveni-se important in mijlocul galagiei si o decisie sa format in inimile noastre. Simultan ne-am luat de mana si am inaintat acuma impreauna proclamand in acest mod relatia noastra celor din jur, care au reactionat cu barfe si mai urate, datorita faptului ca atat eu cat si Alex eram casatoriti cu alte persoane. In momentul cand mainile noastre sau atins o fericire enorma ca un vulcan a explodat in inima mea si impreuna am inaintat catre iesirea prin spatele bisericii in lumea vasta care ne statea in fata. M-am trezit emanand o combinatie masiva de bucurie, fericire si pace.
Ce seminificatie are acest vis? Este cumva impotriva bisericii a lui Dumnezeu? Nu cred asa ceva, dar cred ca poate fi o revelatie celor care folosesc biserica sa raneasca pe altii sau anumitor persoane din biserica care in loc sa ajute descurajeaza, si uita sa puna tinta pe Isus. Pentru mine Alex reprezinta Isus, desi sunt casatorita inima mea apartine atat lui Isus cat si lui Chet. In al iubi pe unul nu inseamna in a-l devaloriza pe celalalt, sau a trisa. Faptul ca il urmam pe Isus chiar daca eram in biserica nu insemna ca eram conectati inca. Asta sa intamplat cand ne-am luat de mana unul pe celalalt. Interesant cat de mult sa pus focus in vis la zapaceala si confuzia din birourile bisericii menite sa descurajeze conectia cu Isus. Lucratorii din biserica, nu toti, dar majoritatea, nu vedeau ce vedeam eu, ei vedeau cu ochii carnii si judecau cu ochii carnii, ca atare in loc de sprijin pentru cei din jur – asemenul nostru- au devenit o sursa de galagie obositoarea si de obstacol descurajand inaintarea cu Isus.
Poate acest vis va poate ajuta sau incuraja pe careva.
Sau poate a fost numai un vis oarecare. Voi decide-ti pentru voi din care posibilitate face parte. Va doresc o zi binecuvantata la toti.
P.S Ma simt mult mai bine si Alex iese din carantina azi:)
După ce a venit Chet în România în vara anului 1993, ca să ne căsătorim, mama, ca o gazdă gospodină și primitoare cum era ea de obicei, a făcut mâncare bună viitorului ei ginere. Plină de o bună dispoziție și grijulie mama îmi zice:
“Carmen, tu așează mamă masa asta frumos.” Zis și făcut. Cu un American în casă frații mei stăteu prin apropierea lui încercând să comunice cu Chet, bucuroși de orice strop de atenție. Noi două ca femeile grijulii ne mișcam repede să pregătim o masă bogată plină cu tot felul de bunătățuri românești. Am pus un platou de pireu frumos ornat cu grăsimea caldă de la carnea de porc friptă, aperitivul, friptura, salata verde și la sfârșit prăjiturile.
“No ia Chet și mănâncă!” La îndemnat ea după ce ne-am rugat, mulțumind lui Dumezeu pentru mâncarea dinainte și prezența lui Chet în mijlocul nostru, dar văzând ezitarea omului, mama la întrebat.
“Care-i problema, Chet?” Intre cuvinte rupte românești cu accent comic de American și traducerea făcută de Alin, Chet i-a explicat că lui nu-i place grăsime. In America așa ceva era văzut nefavorizabil. Mai ales unui tanăr ca el care petrecea două ore zilnic la sala de exerciții. Crezând că nu-i place aspectul de grăsime mama imediat a luat platoul dinaintea lui și a amestecat iute grăsimea în pireu ca să n-o mai vadă.
“Uite, am rezolvat.” A spus ea punând platoul înapoi platoul pe masă. Chet a rămas înmărmurit o clipă după care sa servit mulțumindu-i pentru ajutorul ei.
Of Doamne cât de dor îmi este de ea! Atât mie cât și la restul familiei.
Văd căci covidul îmi face probleme cu respirația un pic, dar vedem noi cum va mai decurge. Prind puteri pe de-oparte dar simt plămânul stâng aiurea de ieri. Dar trec și asta și vin altele, nu?
O zi binecuvântată vă doresc la toți și multă sănătate că văd că avem nevoie de ea. Amin.
Nu? Nici mie. Nu serios! Până la vârsta de vreo doi ani nu mi sa întâmplat niciodată așa ceva, sau cel puțin nu-mi aduc eu aminte. După? Ehhh…asta-i altă poveste. Cât timp ai să citești?
A fost odată, ca de fapt mereu,
o omenire și un Dumnezeu.
Unii jucau teatru, alții se credeau ghișeu
de bârfă scumpă, un fel de semizeu,
și uite așa frate, am hrănit lupul meu.
Zâmbea el culmea, și-mi zicea mereu:
“Măi Carmen dragă, dar de dragul meu
hai rupe-ți țeasta, sau coase un mileu
ignoră-mi ura și faptul că-s un derbedeu
și las să judec eu cu viteza unui zmeu
și tu tot iartă cu dragostea unui mielușel,
ia tu ce-i bun, și lasă becul
cam stins în suflet să nu lumineze jegul.
Drag cititor, și tu ești frânt?
de tăișurile acestui vânt?
cu laturi reci, și mult avânt
la rele și la judecăți de rând?
Dar lasă-i mamă, că vor plăti,
și Dumnezeu ce spune
în al său alin? Psalmul drag
numărul 23, cum El va pregăti din plin
o masă largă, ca pe al tău chin,
să-l răcorească cu al Său meniu.
Si las dușmanii ca să radă-acum
că vine acru și negru chin, oricum
în al lor suflet, unde nu-i de fel nici pace
nici bucurie și nici pic de dreptate.
Dar mă întreb eu-acuma cel puțin:
Fusăi eu oare-acel dușman plin? de Carmen McKnight
Well… Alex, our youngest son who turned 18 years old in February, has tested positive for Covid. He’s almost back to normal after a whole week of mild flue like symptoms. My symptoms are subsiding but my test came back negative. We’re improving and that’s all that matters.
Merrill also had his test done on Sunday.
“Just my luck!” Was his answer to his negative result. His dreams of laying in bed and resting for 14 days just got obliterated into the stratosphere and the call to return to work was answered the next day.
I’m glad my uncle Cristi-my mom’s youngest brother- is getting better from Covid after a scare of low oxygen saturation and admittance to a hospital back in Italy. My cousin Simona and her hubby as well as Andrea and her family are on the mends from Covid and I’m really glad to hear that. So we keep on going, even if at times we may crawl or linger like ghosts about our surroundings, but God is good and keeps our love for each other strong even if we’re continents apart.
I hope your day is going well, stay away from sugar-inhibits the immune system- a step I must confess I have a hard time with as I stare at my mini peanut butter cups winking back at me from the desktop.
God Bless:)
Symptoms we had: Headache, nausea, fatigue, muscle ache/body ache, fever, lack of appetite, stomach cramps, stuffy nose. For anyone fighting chronic Lyme disease with multiple co-infections, these are matters we deal with on regular bases, so no scary change there, except the stomach cramps for me, that one was new, strong, and boy oh boy! But it passed:)
În America ziua mamai va fi pe 9 Mai, cu ocazia asta voi împărtăși o povestioară scurtă cu mama mea:)
În vara anului 1993, patru ani după Revoluția din 1989 și căderea comunismului care erau încă proaspete în inimile noastre, Chet, un american pe care l-am întâlnit în primăvară, a venit înapoi în Romania ca să ne căsătorim. După un drum lung și foare obositor a ajuns în sfârșit la apartamentul nostru în Hunedoara. În spațiu întim și îngrămădit din bucătăria apartamentului nostru l-am hrănit în timp ce 14 seturi de ochi se holbau la el de parcă ar fi fost un obiect strălucitor extraterestru, așteptând cu nerăbdare – conform așteptărilor noastre culturale din acea vreme – să vedem ce cadouri a adus.
După ce a mâncat mi-a înmânat mie și mamei mele cei mai frumoși trandafiri roșii pe care i-am văzut în viața noastră, și a scos cadourile. Printre ele se număra și un cojitor de cartofi pe care soacra mea l-a trimis propriei mele mame. A fost versiunea cea mai luxoasă a cojitorilor de cartofi, dar, din moment ce nu am mai văzut niciodată un astfel de instrument, nu am avut nici o idee despre semnificația ei.
„Este pentru tine mama de la mama mea”. Chet a vorbit prin intermediul fratelui meu Alin care a devenit traducătorul nostru.
„Ce îi asta măi Chet?” A întrebat mama învârtind în mână obiectul misterios, după care Chet a continuat să explice scopul acestui obiect străin.
“Muțumesc mult dar nu trebuia să vă cheltuiți! Eu curăț cartofii cu cuțitul, dar mulțumeștei mamei tale, a fost foarte drăguță.” Chet, fără să renunțe, a continuat să explice cât de ușor va deveni treaba ei de a curăța cartofii cu noul instrument.
“Ehh…las că vom vedea noi, hai facem concurs. Îmi curăț cartofii așa cum am făcut-o întotdeauna și curățești tu cu dispozitivul tău, să vedem cine câștigă.”
“Bun”. Chet era pregătit și aștepta cu nerăbdare începutul provocării. Mama a scos o plasă de rafie jumătate plină cu cartofi și i-a golit pe masa din bucătărie.
„Începem.” În fața lui Chet se odihneau cei mai mici cartofi pe care i-a văzut vreodată și în ciuda eforturilor sale de a nu-și pielița degetele, și-a dat seama imediat că nu avea nici o șansă, dar nu sa lăsat bătut ușor. Cu expertiză mama a decojit zece cartofi până Chet a terminat un sfert de cartof. Râzând din suflet, mama l-a tachinat și mai mult.
“No Chet, ce zici?”
„În America cartofii sunt mari.” Chet a clarificat.
“Sigur! În America totul e mare!” A râs mama înconjurată de doisprezece copii care i s-au alăturat, lăsându-l pe bietul Chet să-și dea seama că unele reguli dintr-o țară nu se pot aplică în alta.
Sper că va pus un zâmbet pe față amintirea asta, vă doresc o zi binecuvântată.
Chet and I have our own version of “My Big Fat Greek Wedding” movie. In celebration of mother’s day to come I’ll share one story with you.
Chet, an American, came over to marry me, a Romanian, back in 1993. The revolution of 1989 and fall of communism was still fresh in our hearts.
Within the confinements of our apartment back in Hunedoara, we fed him and stared as if he was a shiny extraterrestrial object, waiting eagerly- as per our cultural expectations at the time- to see what gifts he brought along. After handing me and my mom the most beautiful red roses we’ve even seen in our lives, and now full, he pulled out the gifts he brought. Among those was a potato-peeler my mother-in-law sent to my own mom. It was the Cadillac version of potato-peelers but since we’ve never seen such a contraption we had no idea of its significants.
“This is for you from my mother.” Chet spoke through my brother Alin who became our translator.
“What is it?” Mom asked, after which Chet proceeded to explain the purpose of this very weird looking object in his hand.
“Ah, no need for that! I peel potatoes just fine with my knife, but thank your mom, it’s very kind of her to send me a present.” Chet, not giving up, proceeded to further explain how much easier her job of peeling potatoes will be with the new devise.
“Okay. Let’s have a race. I peel potatoes the way I’ve always done and you peel it with your contraption.”
“Sounds good.” Chet was prepared to win and awaited eagerly the start of the challenge. Mom brought out the burlap bag half full of potatoes and dumped them on the kitchen table.
“Go ahead.” She encouraged him as she grabbed potato after potato and began her speedy work. In front of them laid the smallest potatoes Chet’s ever seen and despite his efforts not to peel off the skin on his fingers, he realized he was in serious trouble. By the time mom peeled ten potatoes, Chet had a quarter of his done. Laughing full heartedly, mom teased him further.
“I guess I’ll keep my own ways.” “In America the potatoes are big.” Chet clarified.
“Sure! In America everything is big!” Mom laughed while circled by twelve kids who joined in, leaving poor Chet to realize some rules in one country do not apply in another.
Hope that puts a smile on your face the way it does on mine when I remember how funny mom was:)
Journey 