Nu? Nici mie. Nu serios! Până la vârsta de vreo doi ani nu mi sa întâmplat niciodată așa ceva, sau cel puțin nu-mi aduc eu aminte. După? Ehhh…asta-i altă poveste. Cât timp ai să citești?

A fost odată, ca de fapt mereu,

o omenire și un Dumnezeu.

Unii jucau teatru, alții se credeau ghișeu

de bârfă scumpă, un fel de semizeu,

și uite așa frate, am hrănit lupul meu.

Zâmbea el culmea, și-mi zicea mereu:

“Măi Carmen dragă, dar de dragul meu

hai rupe-ți țeasta, sau coase un mileu

ignoră-mi ura și faptul că-s un derbedeu

și las să judec eu cu viteza unui zmeu

și tu tot iartă cu dragostea unui mielușel,

ia tu ce-i bun, și lasă becul

cam stins în suflet să nu lumineze jegul.

Drag cititor, și tu ești frânt?

de tăișurile acestui vânt?

cu laturi reci, și mult avânt

la rele și la judecăți de rând?

Dar lasă-i mamă, că vor plăti,

și Dumnezeu ce spune

în al său alin? Psalmul drag

numărul 23, cum El va pregăti din plin

o masă largă, ca pe al tău chin,

să-l răcorească cu al Său meniu.

Si las dușmanii ca să radă-acum

că vine acru și negru chin, oricum

în al lor suflet, unde nu-i de fel nici pace

nici bucurie și nici pic de dreptate.

Dar mă întreb eu-acuma cel puțin:

Fusăi eu oare-acel dușman plin? de Carmen McKnight