După ce a venit Chet în România în vara anului 1993, ca să ne căsătorim, mama, ca o gazdă gospodină și primitoare cum era ea de obicei, a făcut mâncare bună viitorului ei ginere. Plină de o bună dispoziție și grijulie mama îmi zice:

“Carmen, tu așează mamă masa asta frumos.” Zis și făcut. Cu un American în casă frații mei stăteu prin apropierea lui încercând să comunice cu Chet, bucuroși de orice strop de atenție. Noi două ca femeile grijulii ne mișcam repede să pregătim o masă bogată plină cu tot felul de bunătățuri românești. Am pus un platou de pireu frumos ornat cu grăsimea caldă de la carnea de porc friptă, aperitivul, friptura, salata verde și la sfârșit prăjiturile.

“No ia Chet și mănâncă!” La îndemnat ea după ce ne-am rugat, mulțumind lui Dumezeu pentru mâncarea dinainte și prezența lui Chet în mijlocul nostru, dar văzând ezitarea omului, mama la întrebat.

“Care-i problema, Chet?” Intre cuvinte rupte românești cu accent comic de American și traducerea făcută de Alin, Chet i-a explicat că lui nu-i place grăsime. In America așa ceva era văzut nefavorizabil. Mai ales unui tanăr ca el care petrecea două ore zilnic la sala de exerciții. Crezând că nu-i place aspectul de grăsime mama imediat a luat platoul dinaintea lui și a amestecat iute grăsimea în pireu ca să n-o mai vadă.

“Uite, am rezolvat.” A spus ea punând platoul înapoi platoul pe masă. Chet a rămas înmărmurit o clipă după care sa servit mulțumindu-i pentru ajutorul ei.

Of Doamne cât de dor îmi este de ea! Atât mie cât și la restul familiei.

Văd căci covidul îmi face probleme cu respirația un pic, dar vedem noi cum va mai decurge. Prind puteri pe de-oparte dar simt plămânul stâng aiurea de ieri. Dar trec și asta și vin altele, nu?

O zi binecuvântată vă doresc la toți și multă sănătate că văd că avem nevoie de ea. Amin.