It’s not that we’re dead, it’s that we barely feel alive.

This post is dedicated to one amazing young lady, you know who you are:)

The pain within is masked by how well we look on the outside. If only the world knew how much suffering is enveloped within each cell, each joint, each muscle and each neurological signal hidden in the matrix of our bodies. If only our friends knew how much we hoped to be part of what once was, if only the world would understand how loud they really are and how much that seems to bother us, suddenly. At one point we were part of the busy, loud and aggressive world but now we hide in suffering beds, feeling every surface of our tissues and wondering “what’s going on?” We’re silent about our suffering because, at times, we feel like we’re losing our minds, something truly terrifying. We can no longer comprehend what we’re reading and when you want to talk to us, we stare with a smile on our face trying to grasp the words that no longer make sense in our mind. Our bones hurt,  our identity and value hurt alongside as well.

We used to be normal. God, what happened?

These are the inner cries of those suffering from any autoimmune issues, such as Lyme disease, Chronic Lyme with multiple co-infections, Cancer, Fibromyalgia, Chronic fatigue syndrome, ME, Lupus, and many more. These are some of the unspoken words and emotions, fears and concerns lingering within.

But, on the other side of these emotions and fears (at one point in the past I felt them all and then some), stand those of us whom, with God’s help, are slowly coming out of such a dark road. We’re here to let you know that you’re not alone, not even close to it and THERE IS A LIGHT AT THE END OF THIS AWFUL TUNNEL. I’m starting to re-live my life, even better than before because I know now how valuable life truly is, how important people are but ultimately how important I also am. You are just as important:) I have boundaries, I keep toxicity at bay, I smile to the things I used to ignore and I ignore the things I should’ve deemed unimportant a long time ago.

Cheer on dear one, this too shall pass, and one day you’ll be back among your friends, most likely some new ones, and you’ll build new memories and you’ll laugh again full of life and most impotantly- full of health.

Thank you, God, for each day and God Bless:)

To the ride ahead and not behind I say “hello” with a smile on my face:)

In patul de suferință nu există discriminare.

La un moment dat în viețile noastre fiecare din noi vom avea de trecut prin durere și suferință într-un anumit fel sau altul. Când durerea este atât de insuportabilă încât singura rugăciune care iese de pe buzele noastre consistă în “Ajută-mă, Doamne!” nu puneți accentul pe faptul că rugăciunea nu este lungă sau bogată în terminologie teologică. În acele momente ajutorul pe care îl primim este Dumnezeu însuși în persoana Duhului Sfânt. Această prezență poate fi experimentată printr-o persoană în particular, fel de gândire plin de speranță, puterea de a lupta sau printr-o carte scrisă cu intenția de a încuraja. Pentru mine acea carte a fost și este “Suffering” sau “A Suferi” de Paul David Tripp (nu știu dacă este tradusă din limba engleză în limba română încă). Dar sunt diferite căi prin care Dunhul Sfant își arată prezența și dragostea față de noi. În următoarele rânduri ve-ți afla un exemplu din propria mea experiență în timpul unor astfel de momente insuportabil de dureroase pe perioada anului 2015.

Citat din viitorul meu roman, care va fi gata în doi ani, sper:)

“Întinsă în pat zi și noapte se pare că-i noua mea existență în ultima vreme, o activitate acceptată ​​fără strop de plăcere și direct corelată cu misterul bolii acesteia așa de insuportabile. Nu mi-am imaginat veac că o mușcătură de căpușe poate duce la moarte. Văd în ochii doctorilor acest diagnostic- moarte, sub formă de “e prea avansat” “e prea complicat”- dar nu-l acept. Eu am altcineva de partea mea, îl am pe Dumnezeu și numai El va avea ultimul cuvânt în această boală. Dar durere aduce cu ea de multe ori o anumită cantitate de frică. La un moment dat intesitatea suferinței a atins un nivel mult prea sever ca să-l pot îndura singură și cu fața spălată în lacrimi am șoptit “Doamne ajută-mă.” Privind cu ochii sufletului, am văzut cum patul meu sa mărit continuu ocupat dintr-o dată de milioane și milioane de oameni bolnavi atât fizic cât și emotional (există o conecție directă între cele două în majoritatea cazurilor) care la rândul lor cu fețele scăldate în lacrimi se confruntau cu suferința. Oameni de toate vârstele, din toate națiunile, ambele sexe și cu forme extrem de diferite de credință. Duhul Sfânt întruchipat într-o femeie, o prezență maternă, cu lacrimi în ochi era alături de mine ștergându-mi ușor fruntea, și cu fiecare mângăiere ameliorându-mi durerea la un nivel suportabil. Îi eram extrem de recunoscătoare și nu simțeam pic de frustrare, nu ceream răspunsuri, nu puneam întrebări, pentru că am înțeles pe loc că deși procesul suferinței este extrem de dureros nu treceam singură prin el. Am văzut cât de mult o durea văzându-mă, văzându-ne, în așa dureri și câtă grijă avea de noi prin prezența ei constantă. Zi și noaptea era lângă mine. Zi și noapte. Nu eram singură în suferință, exact cum Psalmul 23 zice.

Nu trebuia să-mi spună nimic pentru a-i  înțelege emoția față de noi și orice încurajare din partea ei venea fără să-și miște buzele. În ochii ei, am văzut cum plângea pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine și pe patul de suferință nu exista nici o discriminare. Era la fel de devastată pentru fiecare în particular și inima ei era rănită iar fața-i împovărată de suferința noastră colectivă, o emoție pe care o simțeam mult mai profund decât am înțeles-o vreodată. Tăcută, loială și mereu prezentă de partea suferinței și a durerii, ea ședea și ne ștergea încet durerile și îndoielile.

Nu mai aveam nici o putere să-mi termin rugăciunea fragmentată pe care am început-o, dar privindu-mă adânc în ochi a terminat-o ea în locul meu, o rugăciune rostită cu o intensitate pătrunsă într-o adâncime străină mie fără să-și miște buzele. Dar am auzit-o. Nu înțelegeam limba ei diferită, plină de culori și sunete plăcute, fenomen străin omului. Dar am înțeles imediat că aceasta era limba Trinității și o auzeam doar din afară, dar  exista o profunzime interioară pe care nu puteam să o aud sau să o văd, doar știam că există. Limbajul era destinat lor în numele și dreptul nostru, a copiiilor lor, care la un moment dat au ales să se despartă ei între ei conduși de frică și de ură. Alegerea noastră, nu a lor. Un set de lanțuri numite “voință umană” era înfășurat în jurul încheieturilor mâinilor ei. Fiecare act de ură împotriva celuilalt a adus mai multe lacrimi și durere în patul suferinței care a început să stârnească un nou val de durere care ne-a afectat pe toți și pe ea. M-am uitat în ochii ei, dar nu ne ura pentru că o răneam. Ne iubea. Pentru că noi eram copii ei.”

Am simțit nevoia de a adăuga acest fragment acum înainte de a termina cartea, pentru că unii dintre noi avem nevoie de incurajare azi.

Doamne îți mulțumesc de dragostea ta față de noi:)

Amin.

There is no discrimination, in suffering

At one point in our lives, we’ll experience pain in some form. When the pain is so unbearable that the only prayer coming out of our lips is “Help me, God!” don’t stress over the fact that it’s not lengthy or theologically rich. In those moments the very help we receive is God himself in the person of the Holy Spirit. This presence can be through a particular person, thought of hope or strength, a book someone was inspired to write just so you can find courage through reading it, etc.  Here’s one of my own experience during one of such unbearable painful moments in the past.

Quote from my future novel.

“Laying in bed was the new activity I reluctantly had to accept, chained down by the mystery of unbearable pain. This pain brought along a certain amount of fear at times. But then there was a level of pain I’ve achieved where nothing but silence reigned, no questions, no reasoning, no fear, only silence. It’s in this horizontal position with a face washed by tears that I saw my bed expend quickly suddenly holding millions upon millions of broken diseased infested (physically or emotionally) humans. Their faces also washed in tears, millions upon millions of tears. People of all ages, from every nation, both genders and from all sorts of belief backgrounds. Holy Ghost in the shape of motherly presents sat, tears in her eyes, next to me ever so gently wiping my brow. I found temporary relief every time she did that and I was very grateful. I was not mad, angry, demanding answers or asking questions, because I saw how much God cared for me and her presence by my side day and night was constant. I don’t feel alone. She didn’t have to say one word for I understood every emotion or thought she exchanged with me. In her eyes, I saw how she mourned every single one of us, not just me, and on the bed of suffering, there wasn’t discrimination. It was equally devastating for her to see our suffering. Her heart was wounded and her face was burdened by our collective suffering, an emotion she felt far deeper than we’ll ever understand. Silent, loyal and everpresent by the side of suffering and pain she sat and wiped our sorrows softly.

I had no strength to finish a fragmented prayer I began, but she did it for me by looking deeply into my soul through my eyes and uttering the most intense pleading prayer without as much as parting her lips. But I could hear it. I didn’t understand the strange language full of color and sounds no human being will ever understand or utter. But I knew this was Trinity’s language and I only heard it from the outside, but there was an inner depth I could not hear or see but somehow know it was there. The language was meant for them that much I understand, on behalf of us, their children, whom at one point or another chose to divide among themselves driven by fear and hate. Our choice. Not theirs. A set of chains called “human will” were wrapped around her hands. Every hateful act against one another added more tears and pain to the bed of suffering which began to groan with a fresh wave of pain affecting all of us and her. I looked into her eyes but she didn’t hate us for hurting her. She loved us. Because we were her children.”

I felt the need to add this fragment now before the book is being done (maybe in a couple of years), because some of us may need to read this today.

God Bless:)

Un copil neplănuit nu este o greșeală este un destin.

Am citit această declarație pe Facebook cu câteva zile în urmă și pe lângă faptul că sunt de acord cu adâncimea adevărului acestor cuvinte simple am fost imediat inspirată în a scrie un articol. Plănuit sau neplănuit fiecare copil din lumea asta are un destin.

Câți dintre noi ca părinți, ne-am plănuit fiecare sarcină? Câți dintre noi am fost o surpriză pentru părinții noștrii?

Personal, am crescut auzind foarte des următoarele cuvinte din gura mamei noastre :

“V-am primit pe toți ca o binecuvântare de la Dumnezeu, El le rânduiește pe toate. Pentru mine fiecare din voi ați fost și ve-ți rămâne o binecuvântare.”

Mama mea nu a știut câți copii va avea în ziua nunții. Sau câte din sarcinile ei le-a  plănuit intenționat? Dar a avut doisprezece copii.

Am crescut în sărăcie, dar puteam fi mai săraci. Am crescut în abuz dar puteam fi mai abuzați. Am crescut în greutăți dar putea fi mai greu, cu toate astea prețuim viața și am simțit dragoste. Am trecut prin multe și am fost căliți de valurile neașteptate a vieții, dar întotdeauna am fost și vom rămâne foarte binecuvântați, pentru că înainte de a fi copiii lui Lidia și Ilie, am fost, suntem și vom rămâne copii lui Dumenzeu. El ne-a creat cu un destin și tot El ne binecuvintează zi de zi. Imi imaginez că nu le-a fost de loc ușor părinților noștrii să ne crească pe un salariu mic și în mijlocul unui sistem care a urât credința noastră de pocăiți. Efortul le este răsplătit prin recunoștința și respectul nostru față de ei. Dar imaginațivă recunoștința lui Dumnezeu față de efortul lor! La urma urmei părinții noștrii au avut grijă de copii lui Dumenzeu. La fel au făcut și bunicii cu părinții noștrii, străbunicii cu bunicii noștrii și tot așa a mers până la primul om- Adam. Cei din viața noastră sunt toți copii a lui Dumnezeu ca atare avem responsabilitatea să acționăm ca atare.

Ca și copil a fost foarte important să aud și să știu că prezența mea pe pământ era o binecuvântare. M-am simțit iubită în fiecare secundă a vieții mele? Nu. Dar am înțeles că umbra îndoielii din inima mea, cel puțin în ultimul timp, e prezentă pentru că trăim cu toții într-o realitate umbrită de prezența alegerii libere, și de multe ori noi înșine fără să ne dăm seama, ne rănim individual prin felul restrâns de gândire și lipsa credinței. Sau suntem răniți de alții cu aceeași fundație de gândire.

Pentru orice întrebare adresată existenței noastre, fie ea simplă sau complexă, individuală sau în comunitate, există un răspuns. Cel puțin am ajuns la această concluzie recent. Dar, de cele mai multe ori ia timp și multă răbdare să aflăm răspunsul. Asta nu înseamnă că nu există un răspuns ci mai degrabă că noi nu l-am găsit încă.

La rândul meu, numai pe primul copil, Merrill, l-am plănuit. Meleah și Alex au fost un supliment fericit complet surpriză, mai ales Alex care sa născut șapte ani după Meleah și într-o perioadă foarte tristă.

Când am aflat că eram însărcinată cu Alex sa întâmplat să fie la două zile după ce Fanu, fratele meu de numai zece ani a murit de cancer. Si acum parcă mă văd. Eram în baie cu testul pozitiv în mână. Planul de a merge în sfârșit la lucrul ca să o pot pune și pe Meleah în școală privată creștină a început să se destrame, dar era o nimica toată în comparație cu tristețea adâncă care o simțeam de la moartea fratelui meu. Dar am auzit glasul lui Dumnezeu șoptind în inima mea:

“Va fi un băiat. Se va naște blond cu ochii albaștrii și am un plan foarte special pentru el.” Umbra morții fratelui meu a fost așadar imediat mai ușoară de dus, acum cuprinsă de un val de bucurie și am înțeles imediat că pe pământul ăsta deși tristețe este din plin Dumnezeu întotdeauna aduce speranță.

Deci un copil neplănuit nu este o greșeală defel, este un destin.

Fiecare copil cu destinul lui, fiecare un copil a lui Dumnezeu. Fiecare din voi sunte-ți copii a lui Dumnezeu cu destinele voastre, importanți, speciali, unici.

Vă doresc o zi plină de pacea lui Dumnezeu. Amin.

Living Proof-MS Hope

http://www.mshope.com/

https://www.seelivingproof.com/

https://www.imdb.com/title/tt6604174/

I’ve watched this documentary a couple of days ago while in sickation (sick vacation) on MS, knowing people who struggle with this disease, and I strongly recommended to all MS patients out in the world.

About a month ago, unbeknownst to me I began eating a vegan product (fake bacon) and loving it. I would make sandwiches with it and top it with pepperoncini, lettuce, cucumbers, and vegan cheese and smile all the way to the last bite. Then I began feeling some of the old symptoms creeping up, symptoms such as severe fatigue, foggy memory, walking into things, nausea, fever, dropping things all the time, to name a few. Relapse or Lyme-flare was my diagnosis and began treatment right away. It would work until it wouldn’t. I upped the dose and went around the same circle. I would get better only to get worse. What in the world was happening? My joints hurt so bad, especially my hips, I was having a very hard time walking. Meanwhile, I was happily eating my vegan bacon sandwiches. About one week ago, as I was getting ready to make yet another sandwich Chet read the ingredients, for his own reasons, and exclaimed.

“Carmen, did you know this bacon has gluten? Sugar, water and gluten in concentrated form?” My brain was too foggy to process the info I was just receiving and it took me a good while before the truth absorbed between the smoky creases of my brain and into the information center where it could be processed before a response was delivered.

“What?”

“You’ve been on a gluten feast for a month!” He exclaimed in response as we both began laughing. Such privilege yet no recognition.

Well, my vegan sandwich days came to an abrupt halt. It will take a good while until this intake of gluten will be out of my system, meanwhile, I learned a few more lessons.

  1. I’ll stick to real bacon and leave the vegan diet for Chet (who’s been a vegan for the past two years now).
  2. This gluten intolerance issue is not in my head, it’s not a mental/emotional issue I came up with and just need to snap out of it, it’s real and there’s a reason why. This second point goes along with some of the information in the Living Proof MS hope documentary done by Matt Embry who was diagnosed with MS about twenty years back and fights it different ways but mostly through diet, exercise and supplements like Vit. D. Diet is the evil of most diseases and the medicine for all cures.
  3. Read and inform yourself well, without assuming, like I did, that a vegan product automatically means a gluten-free product.
  4. I balanced back quite fast once I stopped the gluten, which tells me my body and mind are serious about getting better:)))) But, I got the flue, along with every single member of my family except Alex. They’ve been in bed for a whole week before showing any signs of life. Today is Chet’s first day back to work after an entire week spent on a horizontal sickation.
  5. Grateful. There’s always a solution for every problem, just read the fine print:)
  6. P.S The words look a little funny to me so any grammatical or expressive mistakes are due to my gluten feast. God Bless:)

Lyme flare-up

This post is specifically intended for Lyme sufferers out in the world. It’s meant to inform not to extract sympathy. 

It began about one month ago, with abnormal fatigue on top of the regular fatigue I still feel most days, then my vision began suffering then my joints began aching, predominantly my hip joints. It got so bad I had a hard time walking. I began tripping constantly, dropping things and walking into furniture or walls. My brain saw the object but could not shoot a response fast enough for me to avoid the collision. I am bruised all over. I began having muscle spasm, forgetting words, and extra sensitivity to noise.  Headaches and constant flu-like symptoms. I’m still sneezing. But when I felt the muscles of my jaw begin to tighten up, the first symptom of a seizure, I knew I needed to do something.

I cut the sugar out of the diet ( high cravings and consumption the past few months). As some of you know sugar suppresses the immune system. I got back on Lyme treatment (see the picture- missing from the photograph is EHB or Immune Supporting Nutrients by Integrative a fantastic supplement and spirulina or chlorella), I continued drinking tea (sarsparilla, green, and calming, mushroom, all organic), I began drinking the juice of a squeezed lemon in the morning to help clean the liver, since it was found stagnant in my recent acupuncture appointment (What? Yes I do acupuncture, it has helped me about 8 times more than any western medicine ever did). Proverbs 18:9. I increased the intake of vegetables (I don’t really like vegetables:) in my diet and cut out meat for now since I noticed a bloating presence after consumption. I’m still on a gluten-free and dairy-free diet, you could say I’m slowly becoming a vegan, something Chet will be happy about (he’s been a vegan for two years now). Two days ago I’ve had the first decrease sign in joint pain (that’s also when I began taking the spirulina/chlorella pills so it’s no coincidence there) and I no longer walk in slow motion while wobbling, my energy is gradually increasing and my brain is clearing up. I’m still walking into things but not as often, I’m still dizzy at times, I’m still sneezing and have a runny nose but my joint pain is much lower. I sleep better and can go for a walk.

What caused it? Stress. 

From what? From the noise caused by the construction workers who drill and hammer all day long. Noise and bad vibrations affect those with a compromised immune system far quicker than otherwise healthy people, but I knew it was bad when every single person on our floor, minus the workers, complained how bad it is. Work. Despite the fact that my work is a positive element in my life, the body can not differentiate positive stress from negative and the damage is still present. Am I going to quit my job? Heck no. I love it too much. Noise: I love the loud mouth Damian/Romanian blood running through my kid’s veins:)))) They’re loud when they are in the comforts of their home, which for now is here with us. They joke constantly and tease each other mercilessly with a contagious humor flare that put both, Chet and I, in good moods while we giggle alongside:) But this sort of happy loud environment does not go well with sensitivity to noise flare-ups, so many times I have to find refuge in my bedroom and veggie with a book or my I pad. Diet. Too much sugar and not enough veggies in my diet as I’ve mentioned before would do the trick:) Emotional: The only issue I can see is our lack of view to the world out there since the building is still wrapped in white plastic and will remain wrapped until May, obstructing the natural light and sun from coming in our condo unit.  Low Vit. D is a doozie.

I‘m fighting my way, happy to have the knowledge and know how to get back on track. So far so good, no doctor appointments of IV’s (which I loathe).

Every Lyme sufferer that reads this blog, please keep in mind (as most of you already know) that Lyme affects different organs and systemically can run with small symptom differences. Every single body reacts differently to medicine, so be cautious and pay attention to your own body if you have Lyme flare-ups and need to get back on treatment. Some treatments that at one point worked for me I noticed they don’t work now and I have to back away.

All in all, I’m so grateful to God for everything I have, the knowledge to know how to handle a situation like this without being scared, the strength to go through a flare-up and still be able to work (that right there to me is a sign of fantastic improvement), to be able to slowly introduce myself back into society (I’m part of a book club here in Magnolia, and Chet and I have game or movie nights with different neighbors. I drive all over Magnolia as if I own the place, but I haven’t adventured farther then upper Queen Anne yet:) No matter the troubles in life there is always hope. Always.

God Bless:)

IMG_4927

Undeniable

 

This has been my favorite song this year. I cried loads listening to it over and over, tears of happiness and pain. I wasn’t the only one to feel certain uncertainties.

Happy New Year to you all! May the new year bring complete health and an understanding of what your purpose in this world is. When you have that you’ll never waste time wondering, you’ll just do.

God Bless:)