Fratele Mărcoi

Când eram copil- și pentru că stăteam aproape- împreună cu frații mei Alin și Sergiu am început să fregventăm Biserica Baptistă Nr. 3 Biruința din Cheangăi unde fratele Mărcoi era pastor atunci.

Am plâns în ultimele zile cum nu am plâns de mult timp. Am plâns pentru că cineva drag a murit, sora Hada. Am plâns pentru că am văzut durerea de pe fața fratelui Hada, nașul nostru la nuntă. Am plâns pentru că am văzut durerea grea în ochii lui Dana, Ovidiu și Adi Hada, prietenii noștrii. Atât Chet cât și eu am plâns alături de familie și mii de prieteni la video în direct de la priveghi și serviciu de înmormântare. Am plâns pentru că un erou a murit și nu voi mai putea avea aportunitatea de a o vedea în viață. Am plâns. Atunci când iubești și pierzi simți durerea. Dar am zâmbit cu drag când l-am auzit pe păstorul Mărcoi vorbind la priveghi. Cu imaginea feței lui mii de memorii au invadat făptura mea.

Cum am menționat am început să fregventăm singuri biserica din Cheangăi pentru că Biserica Penticostală Numărul Unu unde părinții noștrii mergeau era prea departe. La început eram stingheri, ca oricine nou, dar ușor ne-am integrat în activitățile pentru copii și așa ne-am făcut prieteni sau dușmani. Imi aduc aminte cu drag de multe ore petrecute în plictiseală pe băncile bisericești ca și copil, legănându-mi piciorele până mi se trăgea atenția dar ori de câte ori fratele Mărcoi predica, deși multe nu înțelegeam, îmi plăcea stilul lui de predică. Eram fascinată cu părul lui cărunt care stătea tot timpul un pic ridicat și ascultam cât puteam deși într-un final amorțeam în gheara plictiselii. Ahh, dar după biserică…atunci era frumos când fiecare lua câteva momente la o gură de vorbă iar fratele Mărcoi tot timpul cu zâmbetul pe față dădea mâna cu noi mulțumindu-ne că am venit la biserică. Parcă trăiam pentru acele momente. Ca și copil asta ma mișcat adânc și am rămas absolut impresionată de acest om a lui Dumenzeu. Pe sora Mărcoi am avut prilejul să o cunosc mai bine recent, o femeie deosebită, si de treabă:) Am observat că orice păstor plin de success au anumite calități în comun: dragoste față de Dumnezeu, dragoste și respect față de soție și copii, și o soție puternică care-l sprijină.

La Ceangai cunoșteam numai pe Simona și Alin, verișorii noștrii. Cu ajutorul lor și inițiativă proprie am făcut cunostință cu alții, de care mi-aduc aminte cu drag. Acolo am avut primele simpatii care au fost ignorate complet:) Mi-am făcut prieteni dar și dușmani ca să fie totul balanțat.

Ca scriitoare plâng, râd și îmi aduc aminte printre litere. Numai așa, într-o zi tristă am putut să-mi aduc aminte și de clipe frumoase; de străzile prăfuite străbătute până acolo și înapoi din Micro 5 unde locuiam, vara de fructele care le mâncam din pomii aliniați dealungul gardurilor, de cântecele cântate de pe băncile bisericii, de poeziile recitate în fața amvonului și de emoțiile care îmi străbătea ființa tânără ori de câte ori trebuia să recit sau să cânt ceva. Dar aici, în spatele literelor și a ecranului am curaj. (Iara mă ia un val de plâns, iară mă gândesc la Dana, Ovi, Adi și fratel Hada, iară mi-e dor de ceea ce a fost odată, o copilarie și o adolescență cu bune și cu rele.)

Fratele Mărcoi împreună cu mulți frați și surori de la Biserica Penticostală din Ceangăi au fost pentru mine ca un val proaspăt de iubire într-o periodă neagră a vieții mele, și Dumenzeu prin ei mi-a ridical moralul și sufletul ori de câte ori mergeam la biserică.

De asta e important să fim exemplu de iubire pentru toți că niciodată nu știm cum afectăm pe cei din jur, mai ales sufletele fragede a unui copil.

Am început să fregventez Biserica Penticostală Numărul Unul ca o adolescentă plină de emoțiile și nesiguranța vârstei. M-am ascuns multe luni sus la balconul de femei undeva în spate. Fără să-mi dau seama de multe ori m-am așezat lângă sora Hada. Ea mi-a zâmbit cu calm și a spus “Pace”. Un cuvânt așa de simplu, dar așa de puternic pentru un adolescent pierdut în durere și nesiguranță care avea nevoie foarte mult de acea pace. Mi-au dat lacrimile de multe ori și zâmbu-i înapoi am repetand cuvântul. Pace.

27Vă las pacea* , vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să** nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. Ioan 14:27

Poezie

Azi am simtit nevoia de a scrie o poezie de imbarbatare pentru cei abatuti de anumite necazuri in viata asta.

Desi nu am expertiza in acest domeniu, sper ca aceasta poezie sa incurajeze pe cine are nevoie de incurajare.

Va doresc o zi binecuvantata in continuare la toti:)

Am auzit ca nu se vede bine poezia, si atunci o scriu aicea:)

Durere,durere, soptesti in tacere

Cu foc si putere in madularele mele

Si sufletu-mi arzi cu-atata durere

Si ochii-mi inalt cu-atata sfiala

Spre cerul de sus, spre pura speranta

Dar cel de sus tace, ma simt far siguranta.

Oh Doamne? Sunt singur? Am nevoie de pace!

Si lumea vorbeste, pe-n dos ma barfeste,

Si vorbele sapa, din plin ma doboara

Si-n urma las urme, adanc ma coboara

Si suflet, is trup, si spirit omoara.

Oh, Doamne vorbeste si de rau tu pazeste

Caci durerea sopteste si multe trezeste

Si pacea mi-o fura, fiinta-mi oboseste

Iar tot ce-i curat si pur ofileste.

Oh Doamne! Ascult! Tu vorbeste!

In lacrima ta presenta mea este

Pe patul de suferinta al meu spirit pazeste

Eu plang langa tine, copilul meu, fireste

Cazut este-acum si tatal sopteste:

Domul, eu adica, al tau pastor este

De nimic lipsa nu vei duce.

Eu te culc in pasunile verzi,

Tot eu te conduc pe api odihnitoare,

Si sufletul-ti trist tot eu il inviorez.

Si cu mult drag eu te calauzesc

pe dreptile cai, datorita Numelui meu.

Si in valea umbrei mortii cand vei umbla

Sa nu te temi, copile, de raul apasat

Ca tot eu sunt langa tine, singur nu vei fi lasat

Iar toiagul si basonul meu te vor ghida.

Eu iti voi intinde o masa bogata

in fata dusmanilor tai,

Si-ti voi unge capul cu undelemn

si cupa tot eu ti-o voi umple,

sa vada cei ce-ti vor raul, ca al tau tata sunt,

de partea ta raman,

pentru ca bunatatea si credinciosia mea

te vor insoti pe tot parcursul vietii tale

si tu loc in casa mea

vei avea cat vor dainui zilele. Amin.

In patul de suferință nu există discriminare.

La un moment dat în viețile noastre fiecare din noi vom avea de trecut prin durere și suferință într-un anumit fel sau altul. Când durerea este atât de insuportabilă încât singura rugăciune care iese de pe buzele noastre consistă în “Ajută-mă, Doamne!” nu puneți accentul pe faptul că rugăciunea nu este lungă sau bogată în terminologie teologică. În acele momente ajutorul pe care îl primim este Dumnezeu însuși în persoana Duhului Sfânt. Această prezență poate fi experimentată printr-o persoană în particular, fel de gândire plin de speranță, puterea de a lupta sau printr-o carte scrisă cu intenția de a încuraja. Pentru mine acea carte a fost și este “Suffering” sau “A Suferi” de Paul David Tripp (nu știu dacă este tradusă din limba engleză în limba română încă). Dar sunt diferite căi prin care Dunhul Sfant își arată prezența și dragostea față de noi. În următoarele rânduri ve-ți afla un exemplu din propria mea experiență în timpul unor astfel de momente insuportabil de dureroase pe perioada anului 2015.

Citat din viitorul meu roman, care va fi gata în doi ani, sper:)

“Întinsă în pat zi și noapte se pare că-i noua mea existență în ultima vreme, o activitate acceptată ​​fără strop de plăcere și direct corelată cu misterul bolii acesteia așa de insuportabile. Nu mi-am imaginat veac că o mușcătură de căpușe poate duce la moarte. Văd în ochii doctorilor acest diagnostic- moarte, sub formă de “e prea avansat” “e prea complicat”- dar nu-l acept. Eu am altcineva de partea mea, îl am pe Dumnezeu și numai El va avea ultimul cuvânt în această boală. Dar durere aduce cu ea de multe ori o anumită cantitate de frică. La un moment dat intesitatea suferinței a atins un nivel mult prea sever ca să-l pot îndura singură și cu fața spălată în lacrimi am șoptit “Doamne ajută-mă.” Privind cu ochii sufletului, am văzut cum patul meu sa mărit continuu ocupat dintr-o dată de milioane și milioane de oameni bolnavi atât fizic cât și emotional (există o conecție directă între cele două în majoritatea cazurilor) care la rândul lor cu fețele scăldate în lacrimi se confruntau cu suferința. Oameni de toate vârstele, din toate națiunile, ambele sexe și cu forme extrem de diferite de credință. Duhul Sfânt întruchipat într-o femeie, o prezență maternă, cu lacrimi în ochi era alături de mine ștergându-mi ușor fruntea, și cu fiecare mângăiere ameliorându-mi durerea la un nivel suportabil. Îi eram extrem de recunoscătoare și nu simțeam pic de frustrare, nu ceream răspunsuri, nu puneam întrebări, pentru că am înțeles pe loc că deși procesul suferinței este extrem de dureros nu treceam singură prin el. Am văzut cât de mult o durea văzându-mă, văzându-ne, în așa dureri și câtă grijă avea de noi prin prezența ei constantă. Zi și noaptea era lângă mine. Zi și noapte. Nu eram singură în suferință, exact cum Psalmul 23 zice.

Nu trebuia să-mi spună nimic pentru a-i  înțelege emoția față de noi și orice încurajare din partea ei venea fără să-și miște buzele. În ochii ei, am văzut cum plângea pentru fiecare dintre noi, nu doar pentru mine și pe patul de suferință nu exista nici o discriminare. Era la fel de devastată pentru fiecare în particular și inima ei era rănită iar fața-i împovărată de suferința noastră colectivă, o emoție pe care o simțeam mult mai profund decât am înțeles-o vreodată. Tăcută, loială și mereu prezentă de partea suferinței și a durerii, ea ședea și ne ștergea încet durerile și îndoielile.

Nu mai aveam nici o putere să-mi termin rugăciunea fragmentată pe care am început-o, dar privindu-mă adânc în ochi a terminat-o ea în locul meu, o rugăciune rostită cu o intensitate pătrunsă într-o adâncime străină mie fără să-și miște buzele. Dar am auzit-o. Nu înțelegeam limba ei diferită, plină de culori și sunete plăcute, fenomen străin omului. Dar am înțeles imediat că aceasta era limba Trinității și o auzeam doar din afară, dar  exista o profunzime interioară pe care nu puteam să o aud sau să o văd, doar știam că există. Limbajul era destinat lor în numele și dreptul nostru, a copiiilor lor, care la un moment dat au ales să se despartă ei între ei conduși de frică și de ură. Alegerea noastră, nu a lor. Un set de lanțuri numite “voință umană” era înfășurat în jurul încheieturilor mâinilor ei. Fiecare act de ură împotriva celuilalt a adus mai multe lacrimi și durere în patul suferinței care a început să stârnească un nou val de durere care ne-a afectat pe toți și pe ea. M-am uitat în ochii ei, dar nu ne ura pentru că o răneam. Ne iubea. Pentru că noi eram copii ei.”

Am simțit nevoia de a adăuga acest fragment acum înainte de a termina cartea, pentru că unii dintre noi avem nevoie de incurajare azi.

Doamne îți mulțumesc de dragostea ta față de noi:)

Amin.

5 Mai 2018

Sambata pe data de 5 Mai, 2018, in Timisoara, sau mai corect pe langa Timisoara, un grup de cupluri tineri casatoriti crestine sau decis sa mearga la iarba verde, la un picnic. Spre mirarea lor au ales o zona noua salbaticita parca pentru acest picnic, si odata ajunsi la iarba verde au inceput pregatirile pentru barbeque, cand au vazut un baiat tinar, descult, alergand dintr-o parte in alta cu o viteza inumana. Curand tinarul sa indreptat spre ei cerandu-le ceva de mancare. A primit doua banane si un mar care le-a mancat la o distanta de ei, intorcandu-se si cerand mincare din nou. Umplandu-i o farfurie cu de toate, baiatul a luat loc langa grup si au inceput a discuta: “cum te cheama? Cati ani ai? Unde stai?” etc. Asa au aflat ca-l cheama Daniel, are 21 de ani si locuia in grajdul parintesc intr-un sat din apropiere. Majoritate satenilor le era frica de el din cauza bolii. Cand Daniel a zis “Trebuie sa plec ca vine boala.” cei din jur nu au inteles si l-au incurajat sa mai stea cu ei la povesti. Zis si facut pana cand Daniel a cazut pe spate la pamint, a inceput sa faca spume la gura, convulsii si sunete ciudat de urate ii ieseau din gura. Instant barbatii au format un lant protectiv intre familiile lor si Daniel, si toti sau retras de baiat cu exceptia a 6-8 barbati, printre care si fratele meu, care sau decis sa se roage pentru bietul om. Singurele detalii care mi le amintesc din conversatia telefonica cu fratele meu de saptamina trecuta erau ca Daniel, si-a astupat urechile cu miinile sa nu auda rugaciunile, minca iarba, si corpul i se indoia drastic ca un pod, se catara pe copaci cu o viteza fulgeratoare, trunchiul copacului fiind foarte gros si fara ajutorul ramurilor, pana a ajuns sus de tot, si tot cu aceeasi repezeala sa dat jos, a sarit in sus la o distanta asa de inalta ca nici un om nu-i in stare de asa ceva si a fost trantit pe spate lovindu-se de o radacina de copac. Intr-un final Daniel sa linistit, si ochii care pana-n acel moment aveau o salbaticiune in ei si-au revenit la normalitate, baiatul sa sculat zimbind privind in jur specific dupa cineva.

“Nu mai vad preoteasa in negru cu limba despicata in doua.” A zis el in cele din urma, continuind “Nu ma mai doare capul, numai spatele.” Spatele il durea de la faptul ca a fost trantit de trunchiul de copac cu cateva minute inainte.
‘Cei in mine, numai cu post si rugaciune iese.” A marturisit baiatul si fratele meu impreuna cu ceilalti l-au incurajat sa inceapa sa mearga la biserica.
‘Asa de mult ma bucur ca ati venit aicea, asa de bine ma simt printre voi.”

“Nu noi, Daniel, ci Isus prin noi te-a vindecat. Slava Domului!”

Desi atmosfera de picnic a fost stricata, cu totii au ajuns la aceeasi concluzie: Dumezeu i-a trimis in acest loc de salbaticiune nou pentru al intilni si pentru a se ruga pentru Daniel ca sa fie eliberat de duhul rau care-l stapinea.

Doamne iti multumim ca tu iubesti pe fiecare copil al tau, si ne rugam ca Daniel sa-ti slujeasca tie pana la moarte.

09f0a008-36cf-41e2-a8a3-d99544d80384

Daniel dupa rugaciune.

Lumina in Cheata

Doamne Isuse, iti multumesc pentru o noua zi, desi sufletul meu se simte obosit, iti multumesc pentru o noua zi cu noi aportunitati, desi trupul e plin de durere si obosit de atita durere, iti multumesc pentru o noua zi, desi spiritul lupta in a decide in fiecare clipa pe cina sa asculte (intre tine si diavol), iti multumesc pentru o noua zi.

Poate va gasiti si voi printre rindurile astea, dar in final sper sa simti-ti victoria vietii pusa in noi de Bunul Dumnezeu. Ma lupt cu o singerare grea de ceva timp (cam o luna), slabita si incercind sa alung valurile negre a fricii care apar in forma de intrebari ca de exemplu: Ce se intimpla? si De ce nu se mai termina lupta asta? Am primit medicamente noi de la clinica care am vizitat-o pe 23 Decembrie, care ma pus in pat simtindu-ma si mai rau. Luni am fost la specialist de ginecologie, si mau pus pe progesterone, care mi-au facut rinichiu drept sa ma doare atita de sever citeva zile ca nu am putut dormi in timpul noptii. Asistenta medicala mi-a zis sa intrerup imediat medicamentul si azi astept alt raspuns. Intre timp, jumate de noapte iara nu am dormit, si cind somnul nu vine, vine frica sau indoiala sau grija etc, si a venit si la mine la fel, dind tircoale. O alta simptoma de la medicamentul nou este o depresie cu care trebuie sa ma lupt in fiecare clipa, si azi noapte asa am si facut, cautind raspunsuri la descurajarile mentale care ma invadau… si ele nu au fost putine.

Ce faci cind cazi in intuneric si te simti singur? Ce faci cind nu simti sau vezi raspunsul rugaciunilor tale? Nu stiu ce face-ti voi, dar eu raspund asa:

“Carmen, nu te vei vindeca niciodata, asa ca lasa-te batuta.” Raspuns: “Diavol, nu te voi ajuta sa-mi iei viata, ca mi-a fost data cadou de Dumnezeu, care lupta de partea mea.” “Dar unde-i acest Dumenzeu? Il vezi? Il simti?” raspuns “Desi momentan nici nu-l vad nici nu-l simt, el mi-a facut o promisiune si nu-i in characterul lui sa-si schimbe promisiunile, dar e in characterul tau.” “Uite ce umbra de om esti, fara simnificatie, fara nici o importanta in ochii altuia.” raspuns “In ochii copiilor, a sotului, a fratilor si surorilor, a prietenilor dar in deosebi in ochii Tatalui meu ceresc, a lui Isus si a Duhului Sfint, am cea mai mare importanta!” “Nu produci nimic, numai ei bani pentru doctori si esti povara familiei.” “Diavol, asta e mentalitate Marxista, nu Dumnezeiasca. Am importanta in ochiii lui Dumenzeu care ma creat.” etc

Nu e usor cind te simti singur, in durere, in intuneric, dar… daca copilul tau sar lasa batut de diavol, te-ar durea? Daca sotia, fratele sau sora sar lasa batut, te-ar durea? Daca prietena/prietenul sar lasa batut de diavol, te-ar durea? Daca rasunsul este “da” inseamna ca altii simt la fel daca tu te-ai lasa batut de diavol. Stiu precis ca mar durea pe mine daca te-ai lasa batut/batuta, sa nu mai zic de Dumnezeau care te-a creat.

Azi dimineata am auzit o poveste despre o vrajitoare dezvaluind unei crestine ca nu se poate atinge de ea pentru ca are o protectie in jurul ei, protectie facuta de singele lui Isus si alegerea crestinei de a petrece timp in prezenta lui Dumnezeu in fiecare dimineata. (Sa intimplat acum o luna in Deva) Ma incurajat enorm pe mine aceasta revelatie si sper ca te va incuraja si pe tine in lupta ta.

Doamne iti multumesc pentru o noua zi, cu oportunitatile zilei de a confrunta si infrunta, de a incuraja si de a fi incurajata, de a iubi si de a fi iubita, de a te proslavi si de a lasa pe Dumenzeu sa fie proslavit prin noi. Amin si amin!

Va doresc o zi plina de speranta in mijlocul luptei, nu sintem singuri:) Sintem copii lui Dumnezeu, nu are cum sa fim singuri!

Dumnezeu e dragoste

Eu as prefera sa vorbesc numai de glume si lucruri care ne pun un zimbet pe fata, si nu mi-e usor (de fapt nu prea vreau sa ma uit in urma la durerea prin care am trecut), dar Dumnezeu ne aduce aminte, ca mai ales in necaz el e cu noi.

P.S. Desi stiu ca Duhul Sfint e cu mine si cu noi constant, in acea perioada mi sa dat voie sa vad si sa inteleg anumite lucruri, de asta spun ca era linga mine, pentru ca era intr-o forma mai vizibila mie.

Carmen cea…

IMG_4598IMG_5015IMG_4008

Prima fotografie: eu in clasa a 12-a

A doua fotografie: Eu cu Chet chiar inainte de nunta, 1993.

A treia fotografie: ei cu Chet acuma o luna:) 2017

Carmen cea, ce, care, de ce si cum? Am prea multe porecle: Visatoarea, Scriitoarea, Capitanul, Luptatoara si Pintesa de Gheata. Ultima, dupa cum va da-ti seama, e datorita caracterului meu calduros:))))

De a scrie despre propria-ti fiinta este un proces care-i usor deceptiv. Ori scrii prea partinitor ori esti prea aspra asupra-ti proprii fiinte.

Nascuta prima la doisprezece frati si surori, din prima suflare pe acest pamint am avut de luptat. M-am nascut cu ceva probleme de sanatate si mi-a trebuit injectii de vitamina D si fier din start. Aceste probleme ia dat doctorului care m-a adus pe lume o idee, si a incercat sa o convinga pe mama mea sa ma omoare, un fel de avort dupa nastere. Mama, femeie cu frica de Dumnezeu, a refuzat categoric. Ura asupra crestinilor a fost a-l doilea motiv a doctorului. Eram un pui de crestin, parte dintr-o grupa a societatii mult urita de ateistii la putere.

Un suflet sensibil, am adunat in sufletul meu durerea altora, ca si cum viata mea depindea de a elimina suferintele altora. Abuzul societatii l-am inteles; eram pocaiti si multi ne ura, dar abuzul tatalui nu l-am inteles multi ani. Intr-un camin unde trebuia sa ne fi simtit in siguranta, tata a devenit inamicul numarul unul, fulgering orice intelegere in inima mea a unui camin de siguranta. Am respirat si am mincat frica zilnic, lucru care mi-a daunat in sanatate, in intelegerea mea spirituala fata de Dumnezeu, si fata de adaptarea in general in societate. Noi nu am fost educati, in schim am fost abuza-ti. Cartile mi-au fost mie refugiu si acolo am gasit o lume a imaginatiei, unde puteam visa fara frica.

Fiind cea mai mare, nu am avut copilarie sau adolescenta, ci am lucrat foarte mult.

Dupa liceu, nu mi sa dat voie sa merg al facultate din cauza sexului meu (pentru ca eram fata) si datorita lipsei de bani, lucru care ma umplut de ura, pe moment. Am intrat direct la lucru ca vinzatoare de suc si inghetata, pe timpul acela la moda, si am avut prima mea experienta cu un sef tare de treaba. Intr-un fel nenea Vasile, nestiut de el, mi-a devenit imaginea pozitiva de tata. Lucram 10-12 ore pe zi si eram fericita.

Dumezeu pentru mine, pe acea perioada de timp, nu era decit un tiran, agitat si plin de furie tot timpul, si fara pic de mila. Nu vroiam sa am nimic de a face cu un asa monstru, lucrul care nu l-am putut discuta cu nimeni pe acea perioada. Dar, dupa revolutie, cind un misionar a venit in vizita si a inceput sa vorbeasca despre toate experientele lui personale cu Dumenzeu, Isus si Duhul Sfint, am vazut o latura a lui Dumenezeu foarte diferita de cea predicata de la amvon. Latura asta era a lui Isus din Noul Testament, a unui Dumnezeu a miracolelor dar mai ales a dragostei. Inima mi sa deschis in seara aceea, si ma simteam ca Maria la piciorele lui Isus absorbita in cele auzite. Libera, si fara nici o tactica de manipulare am ales in acea seara o relatie cu Dumnezeu, care pina-n ziua de azi e prezenta:) De atunci viata, desi grea in anumite momente, a avut o latura frumoasa.

In 1993, am intilnit un misionar chipes care m-a salvat, pe mai multe lature:) Chet, American get-pe-get, a venit inapoi in August si am facut nunta desi nu puteam vorbi unul cu altul. In Otombrie am plecat in America si a fost cea mai grea perioada din viata mea; nu din cauza lui Chet, mai degraba faptului ca-mi lasam familia in urma neprotejata, si tot odata intram intr-o lume straina in care nu cunosteam pe nimeni. Nu pretind ca a fost usor, dar am trecut si de perioada aceea. Numai romanii plecati in strainatate pot intelege cit de greu este.

In 1995 am avut primul copil, un baiat pe care l-am numit Merrill dupa socrul meu, in 1996 am avut-o pe Meleah si in 2003 l-am nascut pe Alex, care i-am dat un nume mai usor de pronuntat pentru familia mea din Romania:)

Am lucrat ca babysitter, ca invatatoare, ca vinzatoare la Gap, ca agent de cumparare-vinzare a caselor, ca scriitoare si ca terapist de masaj.

In 2014, am cazut la pat cu o boala care aproape mi-a luat viata, de la o muscatura de capuse, si lupt de atunci sa ma refac, un proces mult prea lent pentru o personalitate nerabdatoare ca a mea. Ii multumesc lui Dumnezeu zilnic pentru fiecare zi traita pe acest pamint, si ma multumesc cu lucruri simple:) Inca am nevoie de multa odihna si in ultimele trei saptamini am avut iara un val de slabiciune cu symtomele de la malarie, de asta am avut timp sa scriu atita:))) Cind ma simt bine mi-e greu sa stau locului pentru ca sint nerabdatoare sa traiesc viata din plin, sau cel putin plinul care-l pot la momentul de fata.

De cind m-am nascut Dumnezeu a fost de partea mea. Pe urma la trimis pe Chet sa fie exemplu a dragostei lui si uite asa, Dumnezeu, Chet si cu mine mergem inainte si ne bucuram mult de cadoul numit- viata:)

L-am intrebat o data Pe Dumnezeu, de ce m-a adus in America.

“Sa-ti salvez viata.” A fost raspunsul.

Oana Baby

IMG_4940IMG_4943IMG_4948

Prima fotografie; 1993 Oana cu mine

A doua fotografie: Gemenle lui Oana si Alex, Sara si Rebeca

A treia fotografie: nunta:)

Numarul doisprezece si ultima, Oana e cea mai mica si nu conteaza cit de puternica arata pentru noi va ramine tot timpul “cea mai mica”:) Inca de mica, Oana a invatat foarte repede cum sa-l invirta pe tata, care avea o slabiciune fata de “febletea” lui si a folosit aceasta fara hesitatie. In episoadele “de furie” a tatalui Oana statea tacuta si la distanta, dar sint sigura ca nu i-a fost usor vazind fratii ei abuzati.

Din anii frageti ai adolescentei, Oana, fortata de absenta mamei, a luat rolul matern, spalind in casa, facind curat, facind mincare etc. A trebuit sa invete de mica sa-si impuna punctul de vedere si nu sa lasat calcata in picioare, dind instructii fratilor ei des. Oana este opinionata si stie ce vrea in viata.

Dupa liceu, Oana a lucrat pe o perioada scurta de timp ca chelnerita la un restaurant, dupa care a plecat in Italia/ Roma sa-si ajute sora mai mare, care lucra ore lungi si schimb de noapte dese ori ca asistenta medicala. Asa a avut Oana grija de copii lui Delia,  facind curat si mincare. Oana si-a dat seama ca viata domestica ca mamica si sotie e pentru ea. Prin aceeasi site “Pom Verde” Oana l-a intilnit pe Alex, si nunta a avut loc in 2014, o nunta la care nu am putut participa din cauza bolii.

Viata financiara dupa nunta a fost cam great, ceva tipic in Romania, si Alex si-a extins viziunea dupa loc de munca spre tarile straine din Europa. A gasit un post de munca in Germania, la Munchen si a fost fortat sa-si lase sotia insarcinata in Romania cu parintii lui, vazindu-se numai prin vizite rare.

Alin, care pina acum sa stabilit foarte bine in Ulm, Germania, la numai o ora de Munich, il vizita pe Alex cind putea. Cartierul sarac si primejdious in care locuia Alex cu alti romani, l-a facut sa-i caute urgent un alt loc de munca. I-a gasit unul in Ulm, si Alex sa mutat la Alin. Oana a venit si ea imediat. Citeva luni (cred ca patru) mai tirziu, Oana a nascut fete gemene, o raritate atit in familia noastra cit si in familia lui Alex. De fapt nu stim sa fi avut gemeni in neamul nostru sau a lui Alex. Cele mai fericite momente in viata lui Oana au fost atit la nunta ei, dar in deosebi cind si-a tinut in brate fetele dupa nastere. Alex, care a dorit fete in loc de baieti era in culmea fericirii. Alin era si el in culmea fericirii ca unchi, si privilejiul de asi vedea familia crescind in numar.

Dupa ceva timp Oana si Alex s-au putut muta la locul lor, intr-un apartament mare. Oana e o fata foarte harnica. Dar ca bucatar e pur si simplu extraordinar de buna, si burtile lui Alex si a lui Alin, care maninca la Oana aproape zilnic, cresc zilnic ca dovada:) Pe cit e ea de buna la mincare pe atit e de buna la a coace si a face deserturi.

Desi a avut numai un an cind eu am plecat din Romania si o cunosc maj mult din conversatii pe WhatsApp or prin vizitele facute in Romania, in trecut, am primit o doza mare de respect fata de ea cind am auzit ca era insarcinata cu gemeni. Instantaneu am stiut ca Dumnezeu a gasit-o atit vrednica cit si puternica sa fie mama a unui set de gemeni.

Sint mindra de surioara mea cea puternica, si ambitioasa, si le doresc o viata lunga si plina de fericire. Oana si Alex par tare fericiti cu familia lor mica:)

Iti multumesc Doamne asa de mult pentru niste frati si surori atit de buni si speciali:)

 

Fanu cel Puternic

IMG_4877IMG_4651

1991-2002

Moartea ne intilneste pe toti la un moment dat, si conteaza cum ii raspundem.

Fanu, scurt pentru Stefan, a fost ultimul baiat si numarul unsprezece in rindul clanului nostru. A intrat in lumea asta in Decembrie 1991 si a plecat mult prea curind din mijlocul nostru.

Fanu era o fire blinda si foarte darnica. Ochii lui mari si caprui erau plini de expresie si tenul deschis era parca de portelan. In aceste detalii a semanat mult cu Alin. Datorita virstelor apropiate dintre ei, Fanu si Alex petreceau mult timp impreauna, jucindu-se cu masinute sau fotbal in curtea apartamentului. O fire competitiva, Fanu lupta mult sa cistige, dornic de a deveni cel mai bun. Tot odata visa mult cum sa ajute cind pe unul cind pe altul. Copilaria lui a fost cit de cit normala, desi un pic umbrita de cruzimea tatalui. Zimbea usor, ridea cu pofta si ii placea glumele.

In primavara anului 2002, Februarie mai exact, Fanu a inceput sa aibe dureri de cap izolindu-se de ceilalti si evadind lumina. Simultan avea febra si dureri in partea temporala din stinga. Mama la dus la clinica de familie, unde fara sa-i faca examin la pus pe tratament, tratament care nu l-a ajutat. A fost dus la spital si internat doua saptamini, unde a facut antibiotic injectabil zilnic, ca tratament. Odata inapoi acasa Fanu sa simtit un pic mai bine pe o perioada temporara de doua saptamini, dupa care febra si durerea temporala a revenit cu o forta si mai mare. Mama cu Delia l-au dus la urgenta, dar nu l-au internat, in schimb l-au trimis la spitalul de boli infectioase. Acolo au asteptat ceva timp, cu Fanu pe o targa plingind in dureri. Cind a venit medicul, care-l suspecta de meningita, a observat ca Fanu avea o semipareza pe partea stinga si l-a trimis direct la Timisoara. A chemat ambulanta si a fost transferat in aceeasi zi la spitalul de la Padurea Verde in Timisoara. Era Martie. La Timisoara a fost transferat la citeva spitale, multe teste sau facut, si multe diagnosticuri sau schimbat, dar in general dupa o tomografie la sectia de neurologie, medicii si-au dat seama ca e grav si fara sperante.

Fanu si Alin se mai plimbau prin curtea spitalului la inceput, ori de cite ori se vizitau, dar in termen de citeva saptamini Fanu a paralizat, nu a mai putut sa inghita sau sa vorbeasc. Era pe transfuzie non-stop si comunica prin notitele care le scria. (Exemplu sus in fotografie). Mama mea a stat linga Fanu zi si noapte, si mergea sa se odihneasca din cind in cind, si numai daca era acolo ori Delia ori Alin. Tata, care veni-se in vizita in America pentru prima data, a trebuit sa-si taie concediu si impreuna ne-am intors in Romania. Cind l-am vazut pe Fanu era de nerecunoscut, toti muschii ii disparu-se si era numai piele si os. Ii vedeam forma inimii cum ii batea sub pielea subtire. Cu citeva saptamini inainte de a muri ia spus mamei, scriind, ca el va muri. Plina de durere in suflet mama i-a raspuns ca nu-i adevarat. A treia oara, Fanu a insistat.

“Mama, eu am sa mor. Te rog deschide usa.” Si mama ii deshidea cind usa de la baie cind cea de la salon.

“Nu mama, usa asta.” Si Fanu a aratat spre tavan.

“Fanule, ala e tavanul, nu usa.”

“Ba da, mama, e o scara cu doi ingeri care asteapta si o usa inchisa in fata scarii. Te rog deschide usa ca sa plec.” Si mama si-a dat seama atunci ca se apropie timpul dar inca nu putea realiza adevarul. De fapt nici unul din noi nu am putut realiza adevarul. Fanu a murit in noaptea de 27 Mai, cu Alin la capul lui si a venit acasa numai in sicriu unde fratii il asteptau indurera-ti. Sefa spitalului a cerut permisiune pentru autopsie, si a gasit diferite tipuri de cancer, cancer care ea nu a mai vazut pina atunci (numai pe coloana vertebrala a gasit patru tipuri de cancer diferit) si a trimis multe probe in Franta pentru analize. Nu am primit nici o veste inapoit. Dar ea a recomandat ca toti sa faca niste analize de plamini (nu stiu exact detaliile). Dupa inmormintare, (31 Mai) o inmormintare plina de colegii de clasa atit a lui Fanu, dar si cit a lui Alex si Oana, si directoarea Scolii Generale Numarul 1, doamna Chintuan, mama sa mutat la Vilcele permanent unde l-a jelit mult pe Fanu.

Fanule, nu te vom uita niciodata. Dar in acela-si timp sintem bucurosi ca nu mai sufera, si ca nu mai are dureri. Ii multumesc Bunului Dumenzeu pentru privilejiul de a-l avea pe Fanu in viata noastra, chiar daca pentru o perioada scurta de timp. Ii multumesc ca la impartit cu noi o perioada de timp:) Intr-o buna zi ne vom revedea, dar nu inca.

P.S Un an mai tirziu, Alin a avut aceleasi simptome si ne-a intristat pe toti, nedornici sa pierdem un alt frate. I-au gasit o formatiune tumorala dar nu canceroasa, in sfenoid, cit un virf de deget mare, format din cauza stresului si a prafului/poluarii. Operatia facuta la Bucuresti a fost plina de succes:)

Domane, iti multumesc pentru fratii si surorile mele, pentru timpul petrecut impreuna, si de memoriile frumoase care le am (avem) cu Fanu:) Amin.