As I was speaking to one of my friends, I realized my brain was doing again that thing it does more often than I like to admit but recently have come to hate. Judging. So I shooed it out of my thoughts, again and again and again, reminding myself just how imperfect I myself am. But old habits die-hard and despite the fragile seed of humility growing inside, I dare to hope, my eyes betrayed my thoughts. I’m sorry. For what exactly? For deceiving myself into thinking I have no value, and the only way of getting it is by criticizing someone else’s value. For looking past our differences only because I grew accustomed to my own perceptions. Forgetting that my own world is better with you in it than without. For thinking, even if for a second, that I may be better than you, while forgetting that I don’t fully know you yet to make such an idiotic assumption. I’m sorry.

Vorbind cu unii dintre prietenii mei, am realizat caci creierul meu făcea din nou chestia aia care o face mai des decât îmi place să recunosc, dar recent am ajuns să-o urăsc. Judecând. Așa că am alungat, din nou și din nou și din nou gindul de judecata, amintindu-mi mie in sine cât de imperfectă sint. Dar vechile obiceiuri mor greu, și, în ciuda sămânței fragile de umilință care a inceput sa cresca în interior, sper, ochii mi-au trădat gândurile. Îmi pare rău. Pentru ce anume? Pentru ca m-am înșelat pe mine în a gândi ca nu am nici o valoare, iar singurul mod de a obține aceasta, este de a critica valoarea altcuiva. Pentru faptul ca am trecut cu vederea diferențele noastre doar pentru că m-am obișnuit cu propriile mele perceptii. Uitând că propria mea lume este mai buna cu tine în ea decât fără. Pentru a ma gândi, chiar dacă numai pentru o secundă, ca sint mai buna decât tine, uitând că eu nu te cunosc pe deplin încă să fac o astfel de presupunere. Îmi pare rău.