romania

Întrunire de Familie- 2025

/ Carmen McKnight / Leave a comment

Cu ocazia zilei de naștere a lui Alin, fratele nostru, care a împlinit 50 de ani, familia Damean sa întrunit din nou în România în Aprilie, anul ăsta:)

Au trecut 12 ani (ultima dată când am fost în România a fost la nunta lui Iulian și Cornelia, în vara anului 2013) de când nu am mai fost în țară și mulți din voi știu de ce. Dar uite cu ajutorul lui Dumenzeu care a găsit de cuvință să mă țină în viață și să-mi întărească ființa am putut ajunge din nou în mijlocul familiei mele și pe pământul natal. Au fost niște momente unice care mi-au înviorat sufletul și mi-a umplut ochii și inima cu lacrimi de bucurie. Am avut prilejul să petrecem câteva zile cu tata meu, momente extrem de prețioase, să ne întâlnim și cu mătușa noastră Simona, și să-i întâlnim familia ei frumoasă. La fel și o parte din familia Macovei:) Am putut să vizităm mormântul lui Fanu, fratele nostru, și a lui mama. Să petrecem câteva ore în Hunedoara, unde am crescut, și să-i arăt lui Alex, băiatul cel mic al nostru de 21 de ani, locurile natale a mamei sale:)

Ori de câte ori îmi amintesc de vacanța noastră în Europa îi mulțumesc lui Dumnezeu cu o recunoștință profundă că am avut ocazia să-mi revăd familia și pământul natal, pentru că au fost multe momente în lupta mea cu boala de la mușcătura de căpușe care a devenit cronică și mi-a atacat sistemul nervos, când nu am crezut că îi voi revedea vreodată. Deși am avut câteva episoade de cădere de la oboseală, și am prins un covid (sau răceală puternică), Dumnezeu a fost cu noi și acuma am amintiri frumoase.

Dumnezeu e bun:) Vă doresc o zi frumoasă, plină de speranță, pace, și binecuntare:)

Cu drag, eu:)

Update: Yellow Matter, 2nd edition, Coming Soon:)

/ Carmen McKnight / Leave a comment

English:

Hi everyone,

It’s been a long time since I bothered to write a post, I know, but the simple life in the country is filled with lots and lots of manual work:) I love it — most days — and it keeps me away from my writing desk. However, I’ve managed to nearly finish the second edition of Yellow Matter, my trilogy series, and I’m excited to share this story with all of you soon:) There will be more details, some changes for the better- I hope-, and lots of Appendix additions to complete the reader’s idea of the characters and places:) I must admit, one of my biggest challenges in writing is taking the time to give the details. I’m a headliner communicator: I give you the bones and nothing more. Details in a conversation can be fatiguing, but in a story, I find out that they are essential! Another challenge for me is transitions, so I’ve worked hard to have smoother transitions in my latest book. Once I’ve completed the English version, I’ll work on a Romanian translation. This book is suitable for all ages. Without further ado, here’s a spine-tingling pitch that makes folks feel like they’re standing at the edge of Hobița-Grădiște, about to step into something ancient, beautiful, and dangerous…

________________________________________________________________________________________

Set in 1800s Romania, this richly imagined tale blends ancient lore with the raw beauty of a forgotten world—a world still guarded by wonder, faith, and quiet power.

In a village hidden from time, four unlikely friends—Damian, Rue, Alex, and Adina—must rise against a spreading darkness known only as Yellow Matter, a force bent on unraveling the threads of every universe. As the balance teeters between light and decay, the children must confront prophecy, sacrifice, and the haunting truth of what it means to protect the good.

What if the end of all things began in a village no one remembered?

For readers of Tolkien, C.S. Lewis, and lovers of Eastern European folklore.

_______________________________________________________________________________________

Romanian:

Bună,

A trecut ceva timp de când am scris, știu, dar viața simplă de la țară e plină de multă, multă muncă manuală 🙂 Îmi place, și mă ține departe de biroul de scris. Totuși, am reușit să finalizez aproape a doua ediție din Yellow Matter, seria mea de trilogie, și sunt entuziasmată să împărtășesc această poveste cu voi în curând 🙂 Vor fi mai multe detalii, câteva schimbări și o mulțime de adăugiri în Anexe, pentru a completa imaginea cititorului despre personaje și locuri 🙂

Trebuie să recunosc, una dintre cele mai mari provocări pentru mine în scris este să îmi fac timp pentru detalii. Sunt un comunicator de tip „titluri de ziar”: îți dau oasele și nimic mai mult. Detaliile într-o conversație pot fi obositoare, dar într-o poveste am descoperit că sunt esențiale! O altă provocare pentru mine sunt tranzițiile, așa că am muncit mult ca să îmbunătățesc tranzițiile în această ediție nouă. După ce termin versiunea în engleză, voi lucra și la o traducere în română.

Fără alte introduceri, iată un pitch plin de fiori, menit să îi facă pe cititori să simtă că se află pe marginea Hobiței-Grădiște, gata să pășească într-un tărâm străvechi, frumos și primejdios…

Povestea se petrece în România anilor 1800, o lume imaginară, bogat conturată, ce îmbină miturile străvechi cu frumusețea brută a unui univers uitat — un univers încă păzit de miracol, credință și o putere tăcută.

Într-un sat ascuns de timp, patru prieteni neașteptați — Damian, Rue, Alex și Adina — trebuie să se ridice împotriva unei întunecimi care se răspândește, cunoscută doar ca Yellow Matter, o forță menită să destrame firele fiecărui univers. În timp ce balanța se clatină între lumină și putrezire, copiii trebuie să înfrunte profeția, sacrificiul și adevărul cutremurător despre ce înseamnă cu adevărat să protejezi binele.

Ce-ar fi dacă sfârșitul tuturor lucrurilor ar începe într-un sat pe care nimeni nu și-l mai amintește?

Pentru cititorii lui Tolkien, C.S. Lewis și pentru iubitorii de folclor est-european.

_________________________________________________________________________________________

God Bless:)

02.07.25

/ Carmen McKnight / Leave a comment
Bună,

“Vă doresc la toți un an nou plin de puterea învingerii oricărui obstacol care încetinește demersul creșterii și a dezvoltării caracterului ascuns în noi toți.” Jan.1.2025

Nu mi-am dat seama că voi avea nevoie de puterea învingerii oricărui obstacol așa de curânt, dar nu doresc ca demersul creșterii și a dezvoltării caracterului ascuns să încetinească, așa că sunt nevoită să învăț să merg înainte.

Zilele sunt reci și gri, și chiar și pauzele de soare par gri. Inima mea a fost lovită adânc, din nou, de aceleași persoană pe care tot sper să o schimb și să mă iubească în sfârșit—dar nu se întâmplă. (Nu este vorba de soțul meu, copiii mei sau frații mei.) Mă întreb de nenumărate ori, de ce persist în această relație? De ce mă întorc, iar și iar la ea? De ce nu pot să-mi urmez propriile sfaturi și să opresc ciclu vicios?
Răspuns: Cred în puterea răscumpărării și iubesc această persoană. Ați fost și voi în această postură vreodată?

A fost odată ca-n povești,
a fost ca-ntotdeauna,
o lume plină de greșeli,
și duh ascuns care-aduce furtuna
și uite-așa iară tot sper,
să trec cu bine prin acest infern.

Se spune că cea mai mare trădare este făcută de aproapele tău—de exemplu, soț/soție, părinte, frate/soră, sau prieten apropiat. În realitate cea mai mare tădare este făcută împotriva credinței noastre, de noi înșine: spunem că-ci avem credință dar în realitate pretindem. Trădarea asta o înțeleg, și-mi cer scuze de la Dumnezeu des, întrebându-l să mă ajute să descopăr adevărul Lui înlăuntru meu. Am siguranța dragostei lui față de mine, și numai așa pot merge înainte fără regrete. Dar a fost odată când nu am avut această siguranță în sufletul meu, și frica mă copleșea deseori. Ce sa schimbat? Am fost pe patul de moarte câțiva ani, unde am învățat cele mai puternice lecții din viața mea.

Revin la persoana care nu are puterea de a mă iubi. Foarte dureros, dar asta e. Dealungul copilăriei și a tinereții slăbiciunea în această persoană m-au afectat adânc, dar dealungul anilor Dumnezeu ma învățat că nu are nimic de-aface cu mine. Această persoană trăiește într-un iad personal și nu are puterea sau dorința de a se schimba. E frustrant când rugăciunile multora de ani de zile nu pare să aducă roade în asemenea circumstanțe și mă întreb deseori- Care-i misterul unei rugăciuni neascultate?- fiind lucidă că în această lume avem multe perspective false.

Adevărul e că de multe ori nu înțelegem mai nimic.
Așa că în încheiere, continui să învăț cum să mă stăpânesc pe mine însumi, și să am credința împlinirii adevărului.
Cu drag, Carmen

Ephesians 6:10-12
Proverbs 6:16-19

Noua Serie: Amintiri din copilarie

/ Carmen McKnight / Leave a comment
Verisoara mea, Simona

In fotografie: Simona, verisoara mea cu un prieten

Am crescut in Romania, orasul Hunedoara, desi nu m-am nascut acolo. Odata cu sosirea adolescentei, parintii m-au lasat- un pic- sa merg in vizite la anumite persoane.

Una din cele mai frumoase amintiri care le am, au fost vizitele mele la verisoara mea acasa, Simona Lavric:) Imi placea sa merg la ea acasa pentru ca avea bomboane, ciocolata, si in general mancare buna si asa ma bucuram si eu un pic de dulciuri, desi nu am avut patima dulciurilor pana nu am dat de menopauza, acum 10 ani:) Revin: Numai ce venisem de la tara, de la Ibanesti, unde am petrecut cateva saptamani cu strabunica mea si am baut lapte proaspat direct dupa ce vaca a fost mulsa, sau la tanti Ticuta am mancat/baut lapte batut cu cozonac cu mac. Simona, mi-a oferit un pahar de lapte, lapte de oras, si in cateva minute am invatat cat de neplacuta e intoleranta la lapte sau produse lactate. De atunci intoleranta a ramas pana in ziua de azi.

Imi aduc aminte Simona, (sa nu fie confundata Simona Lavric cu Simona Anitei, matusa mea:) o cutie plina cu bomboane in vitrina si nu puteam sa cred ca nu era goala cutia. La noi acasa ar fi fost golita in cateva secunde. Conversatiile noastre, desi nu mi le aduc aminte, poate Simona si le aduce aminte, erau frumoase, pentru ca emotiile care au ramas in urma de bucurie cand eram impreuna palpiteaza in sufletul meu si-n ziua de azi:) Dar cel mai mult am indragit balconul ei. Pe vremea aia- in anii tarzii ai 1980- balconul ei era inchis (numai cei cu bani isi permiteau asa ceva), si avea multe plante si flori pe pervaz si in general in balcon dar era un pat fain unde stateam si citeam impreuna, sau desenam, sau stateam la taifas:) Eu, fiind cea mai mare la 12 frati si surori nu aveam conditiile care le avea Simona, ea avand numai un frate mai mare, Alin. Parintii ei, tanti Ghiinuta si nea Ionel, lucrau amandoi, si conditiile pe vremea aia in timpul comunismului, erau mult mai bune la ea acasa, fapt care ma facea sa doresc sa petrec mai mult timp acolo. Dar fiind cea mai mare, si mama avand nevoie de ajutorul meu, acele momente de relaxare au fost rare dar indragite la maxim.

Imi aduc aminte cu drag de balconul Simonei, inchis, unde m-am simtit pentru cateva momente in viata mea in siguranta, relaxata si libera sa citesc cat am dorit de mult. Ii multumesc lui Dumnezeu ori de cate ori imi aduc aminte de aceste momente frumoase, ii multumesc ca am avut parte de ele, si imi dau seama tot mai mult cat de importanti sunt oamenii din jurul nostru.

Va doresc o zi binecuvantata si stiu ca si voi aveti asemenea momente faine din copilarie sau adolescenta pe care le indragiti. Apreciati-le, aprecia-ti oamneii din jurul si mediul vostru ca Dumenzeu ia pus in viata voastra cu intentie:)

O zi binecuvantata va doresc la toti:)

Poezie

/ Carmen McKnight / Leave a comment

Azi am simtit nevoia de a scrie o poezie de imbarbatare pentru cei abatuti de anumite necazuri in viata asta.

Desi nu am expertiza in acest domeniu, sper ca aceasta poezie sa incurajeze pe cine are nevoie de incurajare.

Va doresc o zi binecuvantata in continuare la toti:)

Am auzit ca nu se vede bine poezia, si atunci o scriu aicea:)

Durere,durere, soptesti in tacere

Cu foc si putere in madularele mele

Si sufletu-mi arzi cu-atata durere

Si ochii-mi inalt cu-atata sfiala

Spre cerul de sus, spre pura speranta

Dar cel de sus tace, ma simt far siguranta.

Oh Doamne? Sunt singur? Am nevoie de pace!

Si lumea vorbeste, pe-n dos ma barfeste,

Si vorbele sapa, din plin ma doboara

Si-n urma las urme, adanc ma coboara

Si suflet, is trup, si spirit omoara.

Oh, Doamne vorbeste si de rau tu pazeste

Caci durerea sopteste si multe trezeste

Si pacea mi-o fura, fiinta-mi oboseste

Iar tot ce-i curat si pur ofileste.

Oh Doamne! Ascult! Tu vorbeste!

In lacrima ta presenta mea este

Pe patul de suferinta al meu spirit pazeste

Eu plang langa tine, copilul meu, fireste

Cazut este-acum si tatal sopteste:

Domul, eu adica, al tau pastor este

De nimic lipsa nu vei duce.

Eu te culc in pasunile verzi,

Tot eu te conduc pe api odihnitoare,

Si sufletul-ti trist tot eu il inviorez.

Si cu mult drag eu te calauzesc

pe dreptile cai, datorita Numelui meu.

Si in valea umbrei mortii cand vei umbla

Sa nu te temi, copile, de raul apasat

Ca tot eu sunt langa tine, singur nu vei fi lasat

Iar toiagul si basonul meu te vor ghida.

Eu iti voi intinde o masa bogata

in fata dusmanilor tai,

Si-ti voi unge capul cu undelemn

si cupa tot eu ti-o voi umple,

sa vada cei ce-ti vor raul, ca al tau tata sunt,

de partea ta raman,

pentru ca bunatatea si credinciosia mea

te vor insoti pe tot parcursul vietii tale

si tu loc in casa mea

vei avea cat vor dainui zilele. Amin.

15 Octombrie 2021

/ Carmen McKnight / 2 Comments

Anuntam cu mare drag si entuziasm, ca pe 15 Octombrie 2021, ne vom intoarce in Europa! Nu cred ca ne vom intoarce in Romania imediat, dar vom fi in Europa, detaliile inca nu sunt finalizate:)

Pe 15 Octombrie 1993 am plecat din tara dupa nunta si casatoria cu sotul meu american, Chet si am decis ca ar fi poetic sa ne intoracem tot pe 15 Octombrie:) Alex, baiatul cel mic va termina liceul anul viitor si pe urma in toamna venim inapoi:) In primavara vom vinde si apartamentul aicea:)

Ne va fi mare dor de America, si de prietenii si familia de aicea, dar vom avea bucuria de a putea petrece timp cu familia si prietenii din Europa:)

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu vom ajunge cu bine:)

Va dorim o zi binecuvantata cu Domnul:)

Brother Aurel Macsin

/ Carmen McKnight / Leave a comment

For the one who is loved is never forgotten.

Brother Aurel Macsin, passed away yesterday after bravely fighting the tumor discovered in December of 2018. I never knew him personally and met Summer a few times before she got married, but I did listen to some of his Facebook live videos and was proud to see how hard he fought and how passionate he was about God. Our indirect connection to them is through John and Paulette Stabb, Aurel’s parents-in-laws. I met Chet in Romania, back in 1993, through one of John Stabb’s missionary trips and six months later we were married. Once I arrived in America Chet and I attended the same church and got to know John and Paulette better. That’s where we met Summer, their daughter and a collage student at the time, and Toby Stabb their youngest.

We’ve prayed for Aurel like many of you did, and continue to pray for Summer, Summer’s family, Aurel’s family and their friends. May God’s peace that passes all human understanding fill the colossal void their hearts and souls feel during this season of sorrow. There are many invisible faces praying fo you during this time.

Praying for Michelle and her family as well, who have been a great support for Summer and Aurel lately.

One day your tears will be replaced by the joy a reunion brings beyond flesh and bone limits.

God Bless.

Happy B-day Mom!

/ Carmen McKnight / Leave a comment

Sixty seven years ago a beautiful and extraordinarily strong woman was born, my mother:)

I’m hesitant to write about my mom, not because I don’t have anything to say (I have plenty) but I’m afraid I will not do her justice through my poorly expression of my love and admiration that I have for her. But I’ll try.

When I was young I did not appreciate many things about her but it took me becoming a mother to understand the many sacrifices she endured so we could have a better life. I imagine how hard must’ve been for her raising children during communism era as a christian woman, with meager earnings and little support. Modern women of today, myself including, we have unthinkable possibilities and social support, amenities that help our chore work and most likely (not everyone) supportive husbands.

I’ve learned so much from her, and even though she was tough on us at times, “she did her best to prepare us for a harsh and uneasy world” as she put it in one of our telephone conversations.

My mom worked hard, forgave a lot and always looked at the brighter side of life, despite the many hardships life provided for her. I’m so very proud of her and she gives me strength to push on when I feel otherwise. I thank God for her often:) So Happy B-day Mom! And many more healthy years to come, I pray you’ll have.

I’m sure you have an amazing mom as well. Thank God for her; she’s a priceless gift in this life.

God Bless:)

I salute you! Read and you'll know what I'm talking about.

/ Carmen McKnight / Leave a comment

When I was a young girl, I thought my parents to be utterly mean for hiding sweets from us. Back then, during the communism era, sweets (or any other material goods for that matter) were rare treasures. Anyone that grew up in a large (or medium, semi-large, somewhat medium, okay even small ones) family knew that sweets, even sugar was something good that happened to you maybe once a year if you were good. (the translation of the word good in this context means if the communist party felt generous enough to allow sweets in the store for longer then ten seconds twice a year, and if they were really generous give one orange per child at Christmas time- which I remember that to have happened two times in nineteen years). For many years during my childhood those were the only times I ate oranges, or to be more specific, one small slice.

Now lets fast forward few years. I find myself not only fully understanding my parents but following in their foot steps as I too hide favorite sweets from the three black holes my grown children seem to posses when it comes to deserts. It’s also the only cleaning they ever do without being asked.

Last night I made another berry cobbler but had none before bed time.(Menopause gives hot flashes when sugar is involved, yes, I’m there and I feel like the world is about to end). This morning I woke up smiling and thinking of that wonderful berry cobbler I made and how good was going to taste with a cup of tea. Instead of cobbler I was greeted by an empty, dirty, pie dish and I remembered yet again why my parents hid sweets from us.

Your family never did that to you? Are you sure? Maybe you haven’t found their hiding spot but believe me, they hid nice chocolates, or candy, pieces of cake or other such things like alcohol, waiting for you to go to bed so they can find a little joy in one glass or two.

Well for those of you who had parents that hid sweets and for those of you who are now hiding pieces of cake or other such goodies from your prodigies, I salute you! Cheers and try not to loose your head before the wonderful Christmas Day;)

God Bless:)