In prima poza sint eu cu Iosif.

In a doua: Iosif cu Dana si cei trei copii, Delia cu copii ei si Alex cu Mia.

Acest post in particular imi va fi foarte greu de scris din punct de vedere emotional si curind ve-ti afla de ce.

Intre Delia si Iosif, mama a pierdut un baiat, care a murit cam la cinci minute dupa nastere, cu probleme de inima.

A-l saselea, Iosif a fost un copil tare blind si cuminte. A facut tot posibilul sa nu creeze probleme intr-un mediu si asa plin de tulburenta. Iosif era foarte tacut si retras, intr-un fel Iosif parca incerca sa dispara din evidenta,  ca si cum prezenta lui in sine crea stres. De multe ori statea flamind pina veneam eu de la scoala, in jurul orei doua la amiaza. Cind il intrebam:

“Iosif, ai mincat azi?” Cu un glas blind imi raspundea: “Nu.”

“De ce?”

“Nu am vrut sa-o deranjez pe mama.” Mi se muia inima de mila lui si il hraneam imediat. Ceilalti frati mai mici de obicei, cum intram pe usa, sareau in loc proclamind ca le era foame, dar Iosif era tacut.

Datorita sarcinilor numeroase si abuzul constant din partea sotului, mama a devenit foarte distanta, rece si nervoasa/ agitata. Intr-un fel o inteleg. Hormonii sarcinii nu-s usor de indurat dar mai ales abuzul.

Am avut un instinct puternic de al proteja pe Iosif, mi-am dat seama, ca el era ca oaia blinda care accepta orice soarta ii venea. In realitate, copil sensibil, avea nevoie de iubire parinteasca si de o mina ocrotitoare. Si asa a devenit Iosif copilul meu, o perioada de timp, si el imi spunea mie “mama”.

In felul meu am incercat sa-i protejez pe fratii mei, dar Iosif mi-a dat curajul sa-mi infrunt frica fata de tata, intr-o dupa-amiaza in particular, cind venind de la scoala, in fata blocului i-am auzit plinsetele de durere si rugamintile si ceva a plesnit inlauntru meu. Nu am trait niciodata o distanta mai mare intre mine si el cum am trait atunci infinitul timpului fugind in sus pe scari pina in apartament unde micul Iosif, numai de patru ani, era gemuit jos pe podea, ferindu-si cu minutele capul si de asupra lui tatal meu dadea in el cu o violenta tulburatoare. Fara ezitatie am fugit intre ei si cu corpul meu l-am acoperit pe Iosif primind in locul lui loviturile. Aveam in jur de doisprezece ani. (Pina in ziua de azi nu pot auzi un copil plungind fara sa nu ma afecteze). Cind si-a dat seama tata ca eram eu s-a opri si a inceput cu jignirile si amenintarile. El dadea in fete dar nu asa abuziv ca in baieti, in shimb ne abuza emotional prin cuvinte aruncate in ura. M-am ridicat drept intorcindu-ma sa ma pot uita in ochii abuzantului, care in momentul acela mi-a devenit inamic, tinindu-l pe Iosif in spatele meu in mod protectiv. M-am uitat tinta in ochii tatalui fara sa clipesc. Ca o leoaiaca protejindu-si puiul m-am simtit si nu m-as fi miscat din loc numai daca ma omora si-mi tira corpul. Ma plesnit peste fata si peste cap de citeva ori aruncind blesteme din gura, dar nu m-am miscat de fel, intorcindu-mi capul si uitindu-ma direct in ochii lui fara o lacrima in ochi sau un cuvint pe buze. Am fost martora violentei din trecut fara sa intru in actiune, dar in acea zi totul sa schimbat. De atunci pina am plecat, le-am luat apararea fratilor si desi nu am reusit 100% sa-i protejez am incercat cum am putut si cit am putut, atit pe ei cit si pe mama. Am rupt toate joardele care le culegea el din copaci in drum spre casa de la servici, si m-a durut sufletul cind a trebuit sa plec in America stiind ca-mi las fratii expusi si fara protectie. Dar Iosif ma ajutat sa-mi infrunt frica launtrica care-mi minca sufletul de ani de zile, si pentru asta ii sunt recunoscatoare.

Dupa ce am plecat, Iosif a fost abuzat dublu. Pe perioada adolescentei Marius nu sa purtat frumos cu fratii lui mai mici, dar intr-un fel era singurul lucru invatat de la parintele lui. Sa schimbat mai tirziu.

Singurul refugiu pentru Iosif a fost la facultate, care a facut-o in Arad. O perioada de timp a stat la Alin, daca imi aduc bine aminte. Alin si el a terminat facultatea in Arad ca inginer, si a lucrat in Arad ceva ani buni de zile inainte de a se muta cu lucru in Germania. Dar tot in Arad, Iosif a intilnit la o biserica o familie de oameni tare buni care intr-un fel l-au adoptat si Iosif se simtea mult mai iubit cu ei decit cu parintii lui proprii. Asa a intilnit-o pe Dana, sotia lui, si acum impreuna au trei copii.

Iosif a terminat facultatea ca inginer, si in ultimii cinci-sase ani si-a construit, in marea majoritate singur, casa in care s-au mutat anul acesta. A petrecut multe ore fie in ploaie, fie in frig, fie pe caldura, la construirea casei dupa orele de serviciu si a muncit din greu, dar acum se poate bucura de o casa frumoasa, si de o familie binecuvintata. Stiu ca este implicat si in biserica, mai ales cu copii.

Ii multumesc Bunului Dumnezeu de grija care i-a purtat atat lui Iosif dar si celorlalti, si ma bucur cind in vad fericit:)